mamicieblog

blog de parenting, iubire si casa…

Agresivitatea la gradinita

Leave a comment

Subiectul agresivitatii copiilor este destul de sensibil pentru mine. Si este un subiect destul de actual, in aproape toate gradinitele, indiferent ca este de stat sau privata. Copiii pot fi agresivi, nu pentru ca le place, insa pentru ca invata. Invata sa se apere, invata sa-si gestioneze emotiile… Sunt mama de copil agresiv (mai bine zis, fost-agresiv), dar totodata si agresat. Ce am inteles eu din experienta mea?

Am inteles ca al meu copil nu isi dorea sa fie agresiv. El se apara de cei care erau cumva agresivi cu el, de cei care ii luau jucariile fara sa intrebe, de agresivitatea verbala (sau nu) a cadrelor didactice. L-am urmarit foarte mult pe T si am incercat disperata sa inteleg de ce musca. Nu l-am invatat niciodata acasa sa fie agresiv, noi nu suntem agresivi in familie… si cu toate acestea el musca. Si am remarcat ca musca atunci cand nu isi putea exprima emotiile, nu stia cum sa ne spuna ce simte, in schimb muscatul ii era la indemana. Pentru ca mergea la gradinita, si acolo a dat peste un mediu destul de agresiv, nu numai ca nu s-a oprit din muscat, a devenit si mai agresiv. Venea destul de des muscat sau chiar cu zgarieturi. Stiind ca musca, doar intrebam (pe el si cadrele didactice) ce s-a intamplat. Se gaseau diverse explicatii, in care, aproape de fiecare data doar copilul meu era vinovat. Am incercat sa aplic diverse solutii. Acasa nu musca, insa cum ajungea la gradinita parca se schimba totul.

Pentru ca problema lui nu se ameliora, dimpotriva parca era tot mai rau, am consultat un psiholog. Si am inceput sa privim din alt punct de vedere problema… acel punct de vedere in care copilul nostru era normal, iar problema era la gradinita. Nu numai ca am aflat, prin joc si discutii frumoase, ca el era agresat, atat de copii cat si de educatoare, era marginalizat, etichetat (”copil rau/obraznic”, ”nu va apropiati/jucati cu T ca musca”, ”vai de capul tau!” etc.). Bineinteles ca gradinita nu a recunoscut nimic. Mai mult, a continuat sa vorbeasca de cazul lui T ca fiind destul de problematic. Odata cu mutarea lui T la alta gradinita, comportamentul lui agresiv a disparut ca prin minune.

In schimb sunt oameni care in continuare il eticheteaza, uneori fara ca macar sa-l fi intalnit vreodata. Si aici voiam sa ajung… punem atat de usor etichete, toti ceilalti copii sunt intr-un fel sau altul, al nostru e perfect… desi stim ca nu e asa. T a muscat doar pentru ca mediul in care mergea era agresiv. Copiii ii luau jucariile, el riposta muscand. Unora li se pare normal ca un copil sa ia jucariile altuia, insa nu pare la fel de normal ca cel caruia i s-a furat sa riposteze. Cum vine asta? Oare noi ca adulti nu ripostam nicicum cand suntem furati? Nu cred! Si eu am fost la un moment dat in ipostaza in care am judecat. Un baietel care se plimba seara in parc cu mamica lui si care ne-a injurat si ne-a facut in toate felurile cand nu primea lucrurile pe care si le dorea. M-am simtit groaznic si ma gandeam ce fel de parinte e cel care isi lasa copilul sa vorbeasca asa si care nu schiteaza nici un gest de a-l calma. Si apoi mi-am dat seama ca acel copil era agresiv pentru ca si cei din jurul lui erau agresivi cu el… noi nu am fost, insa probabil acel copil a avut parte de multa agresivitate cu siguranta. Iar mama lui probabil il intelegea si il lasa sa refuleze. Cine sunt eu sa o judec? Fiind foarte tarziu m-am gandit ca poate au plecat de acasa de langa un partener agresiv, sau poate copilul a fost serios agresat la gradinita. Oricum ar fi fost, era dreptul copilului sa isi exprime emotiile cum stie el. Parintele il poate ajuta, sau nu, sa isi inteleaga trairile si sa gaseasca cai constructive de gestionare a acestor emotii. Sper doar ca atunci cand ne vom intani din nou lucrurile sa fie mai asezate, sa fie mai usor de relationat cu el.

Sunt putini cei care stiu ce lupta am dus pentru ca T sa invete sa-si recunoasca si sa-si exprime trairile. Pe multi nici macar nu i-a interesat. Multi sunt convinsi ca nu am facut nimic (mai ales ca am refuzat sa il bat, sa il musc si eu sau sa il pedepsesc) in privinta asta. E dreptul lor sa creada ce vor, insa mi se pare nefiresc sa ne eticheteze, atat pe noi, ca parinti, cat si pe T. Asadar, dragi parinti, daca simtiti nevoia sa puneti eticheta pe fruntea unui copil, faceti-o macar dupa ce va asigurati ca stiti toate variantele, ca ati asimilat problema pe toate partile si dupa ce v-ati pus in pielea celui pe care il judecati. Pentru ca etichetele dor si nu ajuta pe nimeni, cu nimic. Dimpotriva.

Advertisements

Author: mamicieblog

Sunt mamica de doi baieti, alaptati, cosleepuiti si iubiti cu nemarginire... Am multe de spus si sper ca prin blog ma voi face auzita... Sunt inginer de formare (deci nu prea le am cu scrisul), am fost cadru didactic aproape 10 ani, iar acum sunt mamica cu norma intreaga... cateodata si sotie... Ma puteti gasi la adresa mamicieblog@yahoo.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s