mamicieblog

blog de parenting, iubire si casa…


Leave a comment

Educati(e) sau nu?

Am scris acum ceva vreme un articol in care povesteam o parte din experienta mea in invatamant. Povesteam cum sunt studentii, tinerii care urmeaza sa intre in campul muncii si care au in mainile lor viitorul nostru, al tuturor. Si mai ales, pledam pentru o educatie fara pedepse, fara recompense, cu respect pentru cei mici.

Zilele acestea vuieste internetul de rezultatele Roamaniei la testul PISA, rezultate care explica, partial, si comportamentele observate de mine la studenti.

Testul PISA este un program international de evaluare a elevilor, se da la fiecare 3 ani de catre elevii de 15 ani din tarile participante in acest program si acestor elevi le sunt testate competentele si cunostintele. Din pacate pentru Romania nu se evalueaza capacitatea de memorare a comentariilor/cursurilor ci capacitatea de a explica fenomenele, de a recunoaste si a evalua fenomenele naturale si tehnologice, de a descrie si a face investigatii stiintifice, capacitatea de a pune intrebari, de a interpreta date si a argumenta rezultatele, cunoasterea teoriilor, ideilor explicative, a informatiilor si faptelor si altele. Testul masoara performanta medie a elevilor unei tari, performanta olimpicilor, dar si a analfabetilor, diferentele de invatare si educare pe sexe, evalueaza oportunitatile studentilor imigranti dintr-o anumita tara, etc.

Cred ca nu mai e nevoie sa specific ca ne aflam sub medie, chiar pe ultimele locuri, comparandu-ne cu tari precum Uruguay sau Trinidad and Tobago. Si cu toate acestea, noi ne ambitionam sa ne punem copiii sa memoreze poezii si cantecele, sa memoreze comentarii si cursuri, si ne mandrim cu performanta celor cativa elevi la olimpiada, uitand de cei multi care au dificultati de citire, scriere si calcul simplu. Ii invatam pe copii lucruri complicate, limite si integrale, comentarii savante la carti cu crime si atrocitati, uitand sa ii invatam respectul, increderea, sa descopere placerea in a citi o carte (orice carte, cine a spus ca daca nu citesti Kafka nu esti bun?), sa faca adunari si scaderi intr-un mod cat mai simplu (cred ca doar la noi se poarta invatarea pe derost a tablei inmultirii in loc de gandirea calculului in sine), sa se descurce in anumite situatii, sa ia decizii etc.

E clar ca trebuie schimbat ceva, iar schimbarea poate incepe cu limitarea timpului dedicat temelor (sa vedem cati respecta acest timp), insa nu se poate limita la acesta. Trebuie educati si parintii care inca mai gandesc ”si noi am facut la fel si uite ce bine ne e!”, uitand ca muuulte lucruri s-au schimbat in educatie in ultimii ani, si, mai ales, cerintele industriale si piata muncii sunt total diferite acum fata de acum 15 ani si fata de ceea ce vor prinde copiii nostri. Trebuie sa ii invatam sa gandeasca, sa isi asume responsabilitati, sa caute, sa interpreteze si nu doar sa execute. E drept ca e mai usor cu un copil care tace si face, insa pe termen lung aflam ca acel copil nu e capabil sa se intretina pe sine. Mai mult, in afara de noi, parintii, nu mai gasim oameni in societate care sa isi doreasca copii/tineri care sa fie responsabili, sa ia decizii, sa gandeasca si sa prevada… E mai usor sa conduci un grup obedient decat unul care are opinii si stie sa le expuna.

Ma uitam pe exemplele de intrebari date la testul PISA (uite aici un exemplu). Ciudat, nu li se cere copiilor sa memoreze, nici macar sa calculeze, ci, in mare parte, sa observe, sa interpreteze. Avem nevoie de oameni care sa gandeasca, sa conduca, sa ia decizii… cand ii formam?  Si, mai ales, cum ii formam? Ca evident nu merge cu urlete, cu obedienta, cu recitat de poezii si comentarii sau tabla inmultirii…

Si nu, nu acuz politicienii (desi si ei sunt implicati in prostirea natiei), nu acuz doar profesorii (ma gandesc ca ei sunt mai grupati si atitudinea lor ar putea face cele mai valoroase schimbari) ci si parintii care nu vor sa se trezeasca, care se panicheaza ca al lor copil nu doreste sa memoreze 4 versuri pentru serbare, la 2-3-4 ani, care cer teme si activitati cat mai multe pentru copiii lor, uitand ca singurul job al copiilor este sa se joace… Parintii care din lipsa de timp nu se joaca cu cei mici si uneori ii abandoneaza in fata unui televizor sau telefon… Parintii care isi pedepsesc copilul pentru o nota mica, uitand ca nota nu reflecata, de multe ori, cunostintele copilului. Sau puterea lui de creatie. Si asa cresc copiii nostri, nestiind sa prajeasca un ou (si-asa nu e sanatos, ar spune unii) si neasumandu-si raspunderi, ajung adulti cu facultate, incapabili sa decida, incapabili sa empatizeze sau sa gestioneze emotii, incapabili sa caute raspunsul corect.

Azi va provoc la un test. Intrati pe unul din testele PISA si incercati-l. Ce parere aveti? Cati dintre voi au facut vreodata ceva similar in scoala?

Advertisements


1 Comment

Si noi, unde ne facem frumoase?

Acum doi ani, cand ne-am mutat in Constanta, am suferit enorm pentru ca nu imi gaseam un salon unde sa ma vopsesc si sa ma tund, unde sa ma fac frumoasa si sa imi intretin unghiile. Mai fac eu acasa, insa macar din cand in cand tot trebuie sa merg la un specialist. Mai ales ca eu nu stiu sa ma machiez…

In tot acest timp am cautat diversi hair stilisti, am fost si la unii renumiti, si la mai putin cunoscuti, in incercarea de a da forma si culoare parului meu. Imi amintesc ca am fost la un salon si am cerut sa fiu tunsa (doar bretonul il aveam de scurtat) de cel mai bun din salon. Era un tanar caruia ii tremurau mainile cand ma tundea. Nu glumesc! Nu am mai calcat pe acolo.

Am avut noroc insa ca am descoperit-o pe Nicoleta destul de repede. Ea e cosmeticiana, epileaza foarte bine. Mai mult, machiaza exact pe gustul meu. Si al lui T care, dupa un machiaj facut de Nico a dat sincer si neintrebat verdictul: ”Imi place!Iti sta bine!”

Nicoleta m-a indrumat catre o alta Nicoleta pentru a da forma si culoare parului. Si ea e pe gustul meu. E genul de persoana careia ii pot spune ”Am nevoie de o schimbare, dar fara sa iei din lungimea parului” si care face exact ce mi-am dorit. Parca im stie gandurile. Si nici nu trebuie sa platesc o avere pentru asta.

Fetele si-au deschis de curand un salon, asa ca am fost pentru a ma aranja. Aici am cunoscut-o pe Elena, care mi-a facut unghiile foarte frumoase si repede, desi a avut o mare provocare: sa nu foloseasca pila.

Aceste fete s-au organizat si au deschis un salon de infrumusetare, Nico Style Art Color, pe strada Dezrobirii. Va las si cartea lor de vizita in caz ca aveti nevoie de astfel de servicii si nu stiti unde sa le gasiti.

carte-nico-ok


Leave a comment

Cum sarbatorim petrecerea de mot?

M implineste 1 an (yey!) si va avea o petrecere, la un loc de joaca, asa cum a avut si fratele lui mai mare… Asadar, am urmat pasii necesari pentru organizarea petrecerii. Am rezervat ziua si ora la un loc de joaca (de data asta am ales Lumea copiilor), am ales tema petrecerii, am creat si distribuit invitatiile, am creat cateva elemente de decor. Pentru ca imi place sa fac fiecare zi de nastere speciala si pentru ca lor, copiilor, le place sa vada ca sunt iubiti, intelesi, auziti.

Pentru ca 1 an, mot si alte obiceiuri, tema petrecerii lui M este animale (preferatele lui) si meserii. Asadar, animalele cu meserii ii vor face cu ochiul de pe tortul frumos decorat de Cristina, pentru a-si alege jobul din viitor. Ce am facut?

  • Invitatii. Am gasit niste modele faine de invitatii, pasaport pentru accesul la petrecere. Am cautat un carton maro, pe care l-am taiat in format A5, am printat pe o parte ”Passport” si ”Esit invitat/a”. Apoi, pe foi A5 albe am printat jumatate cu stampile de viza, si jumatate cu invitatia propriu-zisa avand data, locul, ora, confirmarea si am lipit-o in interiorul cartonului. Pe alte foi am printat animale vesele pe care le-am decupat si le-am lipit pe pasaport. Iata ce a iesit!

dsc_3875

  • Decor. Pentru a fi in tema, am gasit niste imagini cu animale vesele, palmieri si iarba pe care le-am imprimat pe un carton alb, subtire, le-am decupat si apoi le-am lipit pe bete de frigarui. Le-am pus in pahare, pe mese, sa le tina de urat celor mici. Si sa le ia acasa, daca vor.

dsc_4047

  • Cadouri/marturii. Cei mici au fost incantati de mastile facute. Am gasit imagini cu animale pe net, le-am decupat, inclusiv ochii, apoi am facut cate o gaura in parti, de care am prins un elastic subtire.

dsc_4066

  • Rama pentru fotografiat. Am povestit deja aici cum am realizat rama pentru fotografiat. Va sta la intrare astfel ca toti cei care vin la petrecere sa faca minim o fotografie cu rama aceasta.
  • Tortul. Asa cum am mai spus, tortul e facut tot de Cristina Palade, inclusiv decoratiunile. Tortul a fost folosit si pe post de tava cu instrumente din care copilul trebuie sa isi aleaga meseria. Insa are animale cu meserii, nu instrumente.

dsc_4190

  • Locul de joaca. Dupa cum am mai spus, petrecerea a avut loc la Lumea copiilor. Chiar daca e la etaj, e un loc de joaca curat, personalul e dragut si atent, nu mi-a raspuns niciodata cu ”suntem ocupati, nu pot sa le fac pe toate”. Sunt destul de permisivi (in limita bunului simt, desigur) si corecti. Imi place ca au un spatiu separat pentru pregatirea farfuriilor si taierea torului. Ca au muzica pentru copii. Si mi-a placut si firma de catering cu care colaboreaza, desi, din punctul meu de vedere, sunt prea multe prajeli si preparate pe platou. Imi dau seama ca asta se cumpara, asa ca ma adaptez.

Iata cum am petrecut noi frumos 1 an de mamicie la dublu, copiii au fost incantati de jucarii si libertatea oferita in acel spatiu, iar noi, adultii, am reusit sa mai socializam putin.


1 Comment

Rama foto, dar nu chiar…

M-am tot gandit ce chestii dragute as putea face pentru ziua lui M. Implineste un an si nu pot lasa sa treaca ziua lui asa neobservata, chiar daca e mai mic si nu-si va aminti mare lucru… cu siguranta vor ramane pozele… Ah! Da! Pozele… Cum sa le facem mai dragute? Construim o rama pe care fiecare invitat sau familie o poate folosi pentru a imortaliza momentul petrecerii. Asa ca m-am pus pe treaba…

Cum tema petrecerii lui M este animale si meserii, am realizat o rama de facut fotografii cu muuulte animale.

Am gasit (cu greu!) o cutie de carton mare si am decupat un patrat. Apoi am mai decupat un patrat mai mic in interior. A ramas exact rama! Pe care am imbracat-o frumos, cu hartie colorata, cu tehnica servetelului. Adica o hartie foarte subtire, pe care am lipit-o cu aracet combinat cu apa. Bineinteles ca am ales un desen imitatie piele de animal (girafa, in cazul meu).

Tot hartie subtire, cu litere, am folosit pentru a-i scrie numele pe rama. Intamplator am gasit alfabetul cu animale.

dsc_4044

Apoi am cautat pe net imagini cu animale, iarba si palmieri, le-am imprimat pe un carton subtire, le-am decupat si le-am lipit pe marginea ramei. Iata ce a iesit!

dsc_4041

Pozatul nu e punctul meu forte, insa rama a iesit frumos si va fi o placere sa facem poze cu ea la petrecere!


Leave a comment

Jocuri in calatorii

Am calatorit foarte mult cu T, inclusiv cu avionul. Tot timpul am avut cateva jocuri si jucarii pregatite, desi nu stiu daca am folosit 20% din ele de-a lungul timpului. T era mult prea fascinat de tot ce se intampla in aeroport si in avion, iar noi ii explicam totul. Astfel calatoriile erau usoare, fara incidente neplacute.

dsc_4056

Urmeaza sa plecam iar intr-o mini-vacanta cu avionul, asa ca am pregatit si acum niste activitati. Pentru amandoi baietii, desi cel mic cred ca va fi fascinat de ce se intampla in jur, asa ca nu va folosi mare lucru. Iata ce contine ”geanta” noastra cu jocuri de vacanta:

  1. Am gasit pe net (search google I spy games) jocuri interesante, I spy. Am scos la imprimanta foaia cu tema ”in aeroport ”si il voi ruga pe T sa bifeze fiecare lucru de pe foaie pe care il gaseste in realitate. Va fi amuzant cu siguranta. In aceeasi idee am gasit jocuri cu Craciunul, sistemul solar, transporturi etc. In unele trebuie sa numere anumite planete sau sa spuna cati brazi se gasesc in desen. Cu siguranta il vor tine ocupat o perioada.
  2. Am pus intr-o mapa o carte cu un subiect fierbinte pentru el (”What is poo?” pe care am primit-o de la Adina), dar si doua carti mai mici din colectia Pixi.
  3. O alta mapa are niste cartoane negre, cu desen pe ele si el trebuie sa coloreze desenul scrijelind partea neagra (scratch games). Am vazut jocurile si prin magazine. Costa sub 10 lei si are 8 cartonase cu desene.
  4. Intr-o mapa am pus jocuri in stil Montessori, cartonase din 3 parti, insa si alte jocuri in genul celor prezentate aici. Stiu ca nu va fi interesat de rechini sau instrumente muzicale in timp ce se plimba cu avionul, insa eu le am la mine.

In plus fata de ceea ce am pregatit deja, vom juca diverse jocuri statice, cum sunt cele de la Gasca Zurli. Sau vom inventa noi, ca ne place. Insa de regula suntem prea ocupati sa prezentam aeroportul, activitatile ce se desfasoara in aeroport, sa privim avioanele si oamenii, ca sa mai avem timp si de facut prostii. De exemplu, vom putea urmari oamenii din aeroport si vom incerca sa aflam daca sunt veseli sau tristi, daca pleaca intr-o vacanta sau cu afaceri etc. Dupa expresia fetei, dupa gesturi, haine si altele. Sau vom cauta sa aflam cate avioane de la aceeasi companie de zbor sunt pe pista.

Voi ce jocuri jucati in deplasare?


Leave a comment

Mami, vreau sa fiu violent cu tine… pot?

Asa ma intreaba acum T (4 ani) cand nu isi mai poate stapani pornirile… A invatat sa isi recunoasca furia, frustrarea si toate sentimentele acelea care il imping spre violenta. Si a invatat ca putem lupta cu acele sentimente intr-un mediu oarecum sigur, fara sa ne facem rau…

Sa va povestesc…

Intr-o seara, dupa putin timp petrecut impreuna, spera sa se joace doar cu mine. Insa M (10 luni) a venit sa ii ia jucariile. Nu a vrut sa il lase. M a plans si a insistat… Vazand ca nu o scoate la capat si ca nu il las sa il raneasca pe M (eram langa ei, protectiva cu amandoi), si-a dat seama ca vrea sa loveasca. Si mi-a spus: ”Mnami, vreau sa fiu violent cu tine, pot?”. ”Sigur ca da!” am raspuns si am fugit in pat pregatind terenul (pernele si paturile trebuie sa fie la indemana). Si l-am lasat sa ma loveasca cu perna, pana a obosit… Ma prefaceam ca ma ridic la el sa ii dau si eu cateva.. si cadeam si nu reuseam sa ajung la el. Iar el era cu gura la urechi, fericit, si dadea cu perna in mine… Apoi i-am zis ca o sa-l lovesc si eu cu pupici! Si am inceput iar sa fug dupa el, sa ii dau pupici… Si el radea si se lasa prins. Radea si spunea ”Nu!”… eu il pupam peste tot, el radea si spunea nu… Si tot asa…

Apoi a vrut sa fie violent cu pumnii. I-am zis ca e prea puternic si ca am nevoie sa ma apar cu perna. M-a lasat. De fiecare data cand lovea perna cu pumnii spuneam ”Au!” si ma incovoiam de durere. El se amuza si dadea iar.. pana si-a terminat energia… si mi-a zis ca trebuie sa mor acum. Si am murit… si cand a venit sa ma verifice l-am pupat…

A fost multumit, s-a linistit si l-a lasat pe M in pace.

Voi cum va consumati energia?


Leave a comment

Agresivitatea la gradinita

Subiectul agresivitatii copiilor este destul de sensibil pentru mine. Si este un subiect destul de actual, in aproape toate gradinitele, indiferent ca este de stat sau privata. Copiii pot fi agresivi, nu pentru ca le place, insa pentru ca invata. Invata sa se apere, invata sa-si gestioneze emotiile… Sunt mama de copil agresiv (mai bine zis, fost-agresiv), dar totodata si agresat. Ce am inteles eu din experienta mea?

Am inteles ca al meu copil nu isi dorea sa fie agresiv. El se apara de cei care erau cumva agresivi cu el, de cei care ii luau jucariile fara sa intrebe, de agresivitatea verbala (sau nu) a cadrelor didactice. L-am urmarit foarte mult pe T si am incercat disperata sa inteleg de ce musca. Nu l-am invatat niciodata acasa sa fie agresiv, noi nu suntem agresivi in familie… si cu toate acestea el musca. Si am remarcat ca musca atunci cand nu isi putea exprima emotiile, nu stia cum sa ne spuna ce simte, in schimb muscatul ii era la indemana. Pentru ca mergea la gradinita, si acolo a dat peste un mediu destul de agresiv, nu numai ca nu s-a oprit din muscat, a devenit si mai agresiv. Venea destul de des muscat sau chiar cu zgarieturi. Stiind ca musca, doar intrebam (pe el si cadrele didactice) ce s-a intamplat. Se gaseau diverse explicatii, in care, aproape de fiecare data doar copilul meu era vinovat. Am incercat sa aplic diverse solutii. Acasa nu musca, insa cum ajungea la gradinita parca se schimba totul.

Pentru ca problema lui nu se ameliora, dimpotriva parca era tot mai rau, am consultat un psiholog. Si am inceput sa privim din alt punct de vedere problema… acel punct de vedere in care copilul nostru era normal, iar problema era la gradinita. Nu numai ca am aflat, prin joc si discutii frumoase, ca el era agresat, atat de copii cat si de educatoare, era marginalizat, etichetat (”copil rau/obraznic”, ”nu va apropiati/jucati cu T ca musca”, ”vai de capul tau!” etc.). Bineinteles ca gradinita nu a recunoscut nimic. Mai mult, a continuat sa vorbeasca de cazul lui T ca fiind destul de problematic. Odata cu mutarea lui T la alta gradinita, comportamentul lui agresiv a disparut ca prin minune.

In schimb sunt oameni care in continuare il eticheteaza, uneori fara ca macar sa-l fi intalnit vreodata. Si aici voiam sa ajung… punem atat de usor etichete, toti ceilalti copii sunt intr-un fel sau altul, al nostru e perfect… desi stim ca nu e asa. T a muscat doar pentru ca mediul in care mergea era agresiv. Copiii ii luau jucariile, el riposta muscand. Unora li se pare normal ca un copil sa ia jucariile altuia, insa nu pare la fel de normal ca cel caruia i s-a furat sa riposteze. Cum vine asta? Oare noi ca adulti nu ripostam nicicum cand suntem furati? Nu cred! Si eu am fost la un moment dat in ipostaza in care am judecat. Un baietel care se plimba seara in parc cu mamica lui si care ne-a injurat si ne-a facut in toate felurile cand nu primea lucrurile pe care si le dorea. M-am simtit groaznic si ma gandeam ce fel de parinte e cel care isi lasa copilul sa vorbeasca asa si care nu schiteaza nici un gest de a-l calma. Si apoi mi-am dat seama ca acel copil era agresiv pentru ca si cei din jurul lui erau agresivi cu el… noi nu am fost, insa probabil acel copil a avut parte de multa agresivitate cu siguranta. Iar mama lui probabil il intelegea si il lasa sa refuleze. Cine sunt eu sa o judec? Fiind foarte tarziu m-am gandit ca poate au plecat de acasa de langa un partener agresiv, sau poate copilul a fost serios agresat la gradinita. Oricum ar fi fost, era dreptul copilului sa isi exprime emotiile cum stie el. Parintele il poate ajuta, sau nu, sa isi inteleaga trairile si sa gaseasca cai constructive de gestionare a acestor emotii. Sper doar ca atunci cand ne vom intani din nou lucrurile sa fie mai asezate, sa fie mai usor de relationat cu el.

Sunt putini cei care stiu ce lupta am dus pentru ca T sa invete sa-si recunoasca si sa-si exprime trairile. Pe multi nici macar nu i-a interesat. Multi sunt convinsi ca nu am facut nimic (mai ales ca am refuzat sa il bat, sa il musc si eu sau sa il pedepsesc) in privinta asta. E dreptul lor sa creada ce vor, insa mi se pare nefiresc sa ne eticheteze, atat pe noi, ca parinti, cat si pe T. Asadar, dragi parinti, daca simtiti nevoia sa puneti eticheta pe fruntea unui copil, faceti-o macar dupa ce va asigurati ca stiti toate variantele, ca ati asimilat problema pe toate partile si dupa ce v-ati pus in pielea celui pe care il judecati. Pentru ca etichetele dor si nu ajuta pe nimeni, cu nimic. Dimpotriva.