mamicieblog

blog de parenting, iubire si casa…


Leave a comment

Vine vara! Hai la terasa!

A venit vara si, odata cu ea, s-au inmultit iesirile la terasa, statul prelungit afara si intalnirile cu prietenii. Am iesit si noi sa luam pulsul teraselor din Mamaia si nu numai, asa ca m-am gandit sa fac si un articol pe tema asta.

Pentru ca plimbam cu noi, aproape de fiecare data, si doi copii, cautam sa ne asezam la terase cu un loc de joaca pentru cei mici. Astfel, avem asigurate cateva minute in care putem conversa cu adultii, ca intre adulti. Chiar daca din cand in cand ne mai ridicam sa alinam o cazatura, sa cautam un fugar sau sa ascultam o poveste.

Pana acum am gasit cateva terase la care ne vom intoarce cu drag. Serviciile au fost ok, mancarea (acolo unde am consumat) a fost gustoasa si nu am avut motive sa ne intrebam daca e proaspata sau nu si cei mici s-au simtit bine. Azi va povestesc despre Goa Beach, Bicaz Pirates Resort si restaurantul marinei de la Limanu.

La Goa Beach am ajuns de cateva ori cu cateva prietene si copiii nostri cei mici (intre 1 an jumate si 2 ani). Noi am stat relaxate pe terasa sau la plaja, cei mici fiind ocupati la locul de joaca sau in nisip, pe malul marii. Am fost tratate frumos, cafeaua este ok-ish, limonada este si ea buna, nu am consumat mancare, deci nu stiu daca e buna sau nu. Ne-a placut locul de joaca de langa terasa care i-a tinut ocupati 2 ore pe copii, fara a ne solicita pe noi, mamicile, foarte mult.

la Bicaz Pirate`s Resort am ajuns din intamplare, la o sueta cu prietenii. Langa terasa este un loc de joaca in forma de corabie unde T a alergat vreo 2 ore fara sa dea semne de oboseala. Am si mancat si am fost multumiti de alegere, de calitatea mancarii si de servire. Din pacate, desi e asezata langa plaja, nu aveam vedere la mare, in fata terasei fiind o cladire mica (probabil beach barul lor). M a dormit tot timpul, asa ca nu a fost nevoie sa stau cu el la locul de joaca (ar fi trebuit supravegheat, locul fiind destinat copiilor mai mari). Mi-a placut tare mult si receptia hotelului, creata in forma unei corabii de pirati, podeaua ma ducea cu gandul la apa. In receptie era si un papagal tare simpatic si vorbaret. Si era foarte curat.

Intr-o zi de week-end pentru care nu aveam cine stie ce planuri, ne-am gandit sa vizitam Marina din Limanu. Acolo am gasit si un restaurant, cu terasa, unde am luat pranzul. Nu am vazut vreun loc de joaca, insa baietii au fost incantati sa priveasca ambarcatiunile cat au asteptat mancarea, sa culeaga melci si sa alerge. Personalul restaurantului a fost amabil si nu parea deranjat in vreun fel de energia celor mici. Dimpotriva, se mai juca cu ei in pauze. Am mancat peste bun si proaspat si inghetata.

Vara e abia la inceput, asadar, pe masura ce voi mai gasi terase in care sa ne simtim bine alaturi de copii, va voi povesti aici despre ele.

Voi ce recomandari mai aveti?


Leave a comment

Prin colinele Transilvaniei… pe valea Hartibaciului

De ziua copilului, anul acesta, ai mei copii au primit cadou o mini-vacanta la Rasnov. Un loc frumos, in care mergem cu placere de fiecare data. Paradoxal, pana acum nu am gasit un loc de cazare care sa ne satisfaca pe deplin, insa asta e o alta poveste.

Pentru ca au fost mai multe zile de vacanta, dupa ce am vazut cetatea si parcul cu dinozauri, dupa ce ne-am plimbat cu liftul si pe jos cat ne-au tinut picioarele, am organizat o mini-excursie pe colinele Transilvaniei. O parte din cele pe care le-am intalnit si in cartea Dincolo de orizont, despre care am povestit aici.

Am plecat din Rasnov catre Fagaras si apoi, mai departe, pana la Sighisoara. Am trecut prin Poiana Marului, o zona foarte frumoasa, cu dealuri, paduri (ce a mai ramas din ele), ape si soare. Am ochit si un posibil viitor loc de cazare in zona, Poaiana Marului Ranch. Nu am intrat, insa din drum arata bine amplasata si faina de petrecut un week-end. Ne-am minunat de unitatea militara de la Cincu, una din cele mai mari din tara. Am vazut tancuri si militari.

A urmat Dealu frumos si centrul tarii. Am mancat chiar la Restaurantul Centrul tarii (Pensiunea Elisabeta), acolo unde, pana acum vreo 2 ani, era considerat centrul Romaniei. Dupa masurari mai precise s-a constatat ca centrul tarii este mai aproape de Fagaras. Recomand restaurantul de la Pensiunea Elisabeta. Mancarea a fost proaspata si buna, copiii au devorat ciorbita, privelistea e minunata si servirea a fost faina. In zona sunt multe atractii turistice si zona este foarte frumoasa. Cel putin vara.

Am trecut apoi prin Agnita, Almos, Saschiz, si am ajuns in Sighisoara. Pe drum am oprit la biserica fortificata din Almos. Insa aproape fiecare sat de pe traseul nostru avea o biserica fortificata ce merita vizitata. Si peisaje de vis.

Cu siguranta merita cel putin o mini-vacanta in zona, cu opriri dese pentru a admira natura si toate tainele locului. Eu una mi-am propus sa ajung si cu alte ocazii in zona si sa explorez mai bine satele sasesti, valea Hartibaciului si Colinele Transilvaniei.

Voi ce locuri frumoase, naturale, ati mai gasit la noi in tara?


Leave a comment

Iar despre limite, plans si ras

Zilele trecute sotul a plecat intr-o scurta delegatie, asadar am  ramas cu picii si  mama. Inca de cand l-a anuntat pe T ca va pleca a inceput marea schimbare. Cand eram  impreuna aproape nu reuseam sa ne intelegem cu el, tot timpul cerea ceea ce stia ca nu are voie (ciocolata inainte de masa sau seara, desene, guma de mestecat, bomboane,  iar desene si tot asa…). Era si usor agresiv, insa se oprea la timp de cele mai multe ori. Inainte de a pleca, tati a avut si o sesiune de lupte cu T si cu M. Insa se pare ca nu  a fost suficient.

In prima zi, cea a plecarii, inca de cand s-a trezit, T a inceput cu dorintele.  Bineinteles ca stiam de ce face asa, asa ca l-am refuzat frumos atunci cand era cazul, amintindu-i regulile. Seara, cand s-a intors de la gradinita a inceput marea dezlantuire.. m-a muscat, m-a batut, m-a adus intr-o stare… sa zicem  neplacuta (imi cam smulgeam parul din cap).  Asa ca, inainte de culcare, cand se vedea ca el are prea multe pe suflet si nu are idee ce sa faca, l-am urmarit in baie si m-am asezat in fata usii. A refuzat orice cooperare. Dimpotriva, a devenit si mai agresiv. L-am oprit, l-am luat in brate si nu i-am mai dat drumul. Imi spunea, plangand, sa ii dau drumul. Insa il  simteam cum isi face culcus la mine imbrate si nu facea nici un efort sa plece din imbratisarea mea. Asa ca l-am tinut acolo si i-am vorbit calm, cat de bland am putut eu in acel moment.

Mi-a spus intr-un final ca ii e dor de tati, ca tati nu se mai intoarce niciodata, ca o sa-si gaseasca alta sotie si nu va mai veni la el. Degeaba incercam eu sa ii explic ca tati e doar la o sedinta, ca indiferent daca tati isi gaseste o alta sotie sau nu, el se va intoarce sa ii vada, ca tati ii iubeste si multe asemenea. Parca nici nu ma auzea. L-am lasat sa se descarce, a plans cateva minute bune. Si apoi am dat-o intr-o joaca.

Isi punea un prosop in cap,  il  imbratisam si strigam `Tatiii! Ai venit!` si cand isi lua prosopul eram dezamagita si chiar ma speriam. Atunci radea cu pofta si tare se bucura de reactia mea. Asa ca am facut jocul asta de cateva ori, pana a fost si el pregatit sa iasa din baie.

A adormit fericit cateva minute mai tarziu.


Leave a comment

Limite cu blandete (partea a doua)

Iar m-am incarcat cu energie la un eveniment BBCenter! De data asta a fost o energie de parinteala, marca Otilia Mantelers. Week-end-ul asta am aflat cum sa pun limite, cand sa le pun si ce sa fac dupa ce am pus limita.

E foarte usor, cand treci de barierele personale. Si cred ca acest lucru e cel mai greu. Sa vezi ce butoane apasa copilul tau atunci cand nu te asculta, de ce te deranjeaza un lucru pe care il face, sa iti amintesti cum te-a afectat in trecut pe tine, parintele, ceea ce face copilul tau acum si sa treci peste aceste bariere. Cu sau fara psiholog. Poate cu un partener care sa te asculte.

Inca o data ni s-a amintit de ce pedepsele si recompensele sunt de evitat. Ele deterioreaza relatia dintre parinte si copil, sunt instrumente bune doar pe termen scurt, pe termen lung fiind nevoiti sa asprim pedepsele si sa marim recompensele pentru a obtine rezultate similare. Sa nu mai spun ca un copil va raspunde pedepsei de frica si nu pentru ca el constientizeaza ca este bine sa faca asa….

E clar ca pentru a avea o relatie buna cu copiii nostri trebuie sa fim conectati cu ei. Stiu, nu e posibil tot timpul, insa e bine sa ne conectam si sa fim conectati ori de cate ori avem timp/putem. Cum ne conectam? La fel ca si cu un adult, aproape. Petrecem timp impreuna, e bine sa definim acest timp (chiar daca nu e mult) – timp special, ne jucam, radem. Cand e nevoie, punem limite si ascultam emotiile grele si descarcarea ce are loc aproape imediat dupa setarea limitei.

Cand un copil nu este conectat el nu mai gandeste, cere ajutorul si incepe sa se vindece. Asadar, vestea buna e ca nu va cara dupa el, in viata de adult, toate aceste experiente neplacute.

Este clar ca amenintarea, santajul, conditionarea, recompensele nu il vor ajuta sa treaca peste momentele de neconectare.

Sunt trei pasi importanti pentru a pune limite copiilor. Primul, si cel mai important, este sa asculti. Sa asculti copilul, sa incerci sa ii intelegi nevoile si cauzele care il conduc pe o anumita cale. Sa te asculti pe tine, parintele, sa fii pregatit de ceea ce urmeaza. Sa alegi sa pui limite doar acolo unde merita sa lupti cu copilul tau. Apoi, al doilea pas este sa setezi limita. Calm, bland, cu empatie. Si la final asculti din nou, esti acolo pentru copilul tau care are nevoie sa se descarce, care are nevoie sa planga si sa uite de toate nedreptatile ce l-au suparat.

Cu siguranta sunt mult mai multe de spus despre limite. Am stat ieri mai bine de 3 ore la seminar si Otilia mai avea multe de spus. Iar noi, parintii, cred ca mai aveam multe de intrebat. Eu m-am bucurat ca am fost acolo, ca mi-am amintit de ce se poarta copilul meu asa uneori, ca am mai gasit idei si solutii pentru a ramane cat mai mult conectata cu baietii. Si m-am intors acasa cu mai multa energie decat aveam la plecare.


Leave a comment

Cand parintii fac teme….

Mi-am amintit de curand o intamplare din viata mea de parinte de copil ce merge la gradinita… gradinita clasica, bineinteles. Se facea ca gradinita la care mergea T anul trecut a organizat de Halloween un eveniment parinti-copii, foarte atragator, de altfel. Am fost chemati cu cate un dovleac la gradinita pentru a-l decora impreuna cu cei mici.

Imediat cum s-a dat tema, pe grupul de mamici au inceput intrebarile: Cum sa-l decoram? Dar daca nu iese perfect? Cum sa il facem cel mai frumos? Etc. Nimeni nu si-a pus problema de a implica copiii, de a-i lasa pe ei sa aleaga. In final fiecare a cautat idei pe net, unii au facut de acasa ceva treaba si a venit si ziua mult asteptata.

Bineinteles ca si eu am cautat pe net ceva idei, am ales niste modele simple, pe care le-as putea face impreuna cu copilul. Ca nu am folosit nimic din ce am gasit, e alta poveste!

In ziua evenimentului s-au strans parintii cu tema facuta deja, sau cel putin inceputa. Au venit cei mici, ne-au spus cantecele, i-am aplaudat si am trecut la treaba. Cei mai multi copii se uitau la parintii lor cum decoreaza. Cu putin noroc mai erau si ei lasati sa lipeasca cate un abtibild. Unii, mai norocosi, lucrau singuri la un bostan adus de parintii mai vrednici, care au cumparat cate 2 (unul pentru parinte, unul pentru copil). A fost o veritabila competitie intre parinti. Iar dovlecii, adevarate opere de arta!

Eu? V-am spus ca am pregatit de acasa cateva imagini si idei. Am mai aruncat in sacosa si un marker si niste abtibilduri. T abia astepta sa decoreze dovleacul, si vazandu-l atat de nerabdator, l-am lasat pe el sa faca cea mai mare parte din treaba. Eu doar am taiat unde era mai gros. Nu m-a lasat sa fac modele sofisticate, asa ca a iesit un dovleac clasic cu gura, ochi si nas. Decorat cu ceva abtibilduri cu masinute si paianjeni. Ca de-astea aveam…

Nu spun ca e bine cum am facut eu, sau ca e bine cum au facut alti parinti. Fiecare idee a fost minunata si un prilej de invatare. Insa ma gandesc ca daca la gradinita le facem temele si proiectele, de ce plangem cand sunt la scoala si asteapta ca tot noi sa facem? Plus ca ma enerveaza teribil mediul asta competitiv care se propaga la varste din ce in ce mai mici. De ideea pe care o inducem copiilor, aceea ca trebuie sa fim perfecti, sa facem totul perfect. Si ma includ aici si pe mine, si eu sunt o perfectionista. Si imi consuma enorm de multa energie treaba asta…

Si nu stiu cum ar fi mai bine sa procedez in cazuri similare… Sa il las sa se chinuie singur, sa gaseasca idei si solutii, asa cum e si normal si cum imi dicteaza instinctul? Cu riscul de a ramane la urma, de a avea proiecte mai neplacute (sa nu zic urate)? Sau sa fac si eu pentru el, asa cum procedeaza parintii din grupa/clasa? Dar atunci nu ar mai fi tema/proiect pentru copii ci pentru parinti, nu?

Voi cum faceti?


Leave a comment

Copiii si plansul lor

Inainte de a avea copii (si putin dupa) eram iritata de fiecare data cand auzeam  un copil plangand. Fie ca plangea de descarcare, fie pentru ca nu i se dadea ceva, simteam nevoia sa merg si sa ii alin suferinta. De regula, incercam sa ii ofer ce isi dorea.

Dupa ce l-am nascut pe T stateam doar cu el in brate, nu il lasam deloc sa planga. Incercam disperata sa aflu ce isi doreste pentru a-i oferi.

Apoi am fost la un seminar al Otiliei Mantelers si am  citit si cartea lui Larry Cohen (Retete de jocuri)… si m-am mai luminat. Nu am mai fost atat de stresata ca nu stiu de ce plange copilul, ca nu stiu cum sa-i fac pe plac fara a renunta la principiile mele. Am inceput sa descopar tipurile de plans si sa imi urmaresc copilul pentru a-l alina.

Am aflat ca plansul e o forma de descarcare, ca nu trebuie sa stim intotdeauna de ce plange copilul pentru a-l ajuta sa treaca peste perioada aceasta. Uneori copiii plang doar pentru a se descarca. Pentru a-si descarca emotiile pe care nici ei nu le recunosc uneori.

Bineinteles ca mai intai caut motivul din spatele plansului. Identific acum cu usurinta un plans de foame, de oboseala sau de pampers plin. Insa cand epuizez toate aceste optiuni iar copilul nu inceteaza cu plansul, incep sa ma gandesc doar ca e incarcat emotional si are nevoie de plans.

Ce fac atunci? Ma asez langa el sau il iau in brate (daca ma lasa), ii spun ca sunt acolo si ca e ok sa planga. Daca stiu ca vrea sa ma convinga prin plans sa ii dau un obiect interzis sau sa il las sa faca ceva ce i-ar pune viata/sanatatea in pericol, ii pun limita. Si il ascult. Asa am trecut peste multe tantrumuri ale lui T. La fel procedez si cu M, care se arcuieste, se zbate si fuge ori de cate ori ii interzic ceva.

Cel mai greu mi se pare sa accept reactia celor din jur. Pentru ca, evident, tantrumurile si plansul acesta se petrec de multe ori in public. Cu el imi pastrez calmul (numai eu stiu cat ma stradui), chiar daca nivelul meu de energie fuge spre zero in acel moment. Insa imi este greu sa reactionez frumos la comentariile rautacioase ale celor din jur. Nu, nu ma deranjeaza ca al meu copil si-a gasit sa faca un tantrum in magazin! Ma deranjeaza cei care comenteaza. Imi amintesc si acum, desi s-a intamplat acum mai bine de 2 ani, replica unei doamnne la un tantrum al lui T: `Daca era al meu, nu apuca sa faca asa ceva! Ii dadeam vreo doua si se linistea!`. I-am spus ca nu cred in bataie si ca se linistea de frica, nu ca invata sa-si recunoasca si sa accepte ceea ce simte. Insa nu cred ca am avut cu cine… doamna s-a indepartat grabita, comentand. M-a durut cu atat mai mult cu cat eu stiam ca T nu face des tantrumuri. Cele mai multe au fost in perioada in care era agresat la gradinita. Insa de regula ma puteam intelege cu el.

De unde stiu ca faceam bine ascultandu-i plansul? Pe langa faptul ca aveam confirmarea din carti si de la seminarii, eram atenta si la reactia copilului dupa ce plangea. Era atat de senin, ne intelegeam atat de bine…. era clar ca plansul il ajutase sa se descarce. Plus ca, acceptandu-i plansul, acceptand ca are dorinte pe care nu i le pot indeplini intotdeauna, ca are sentimente pe care eu, ca adult, nu le inteleg, ne-a ajutat sa trecem repede peste `terrible twos` si fara sa ajung pe tratament cu antidepresiv. Pentru noi a functionat.

Voi cum treceti peste perioadele de plans si tantrumuri?