mamicieblog

blog de parenting, iubire si casa…


Leave a comment

Iar despre limite, plans si ras

Zilele trecute sotul a plecat intr-o scurta delegatie, asadar am  ramas cu picii si  mama. Inca de cand l-a anuntat pe T ca va pleca a inceput marea schimbare. Cand eram  impreuna aproape nu reuseam sa ne intelegem cu el, tot timpul cerea ceea ce stia ca nu are voie (ciocolata inainte de masa sau seara, desene, guma de mestecat, bomboane,  iar desene si tot asa…). Era si usor agresiv, insa se oprea la timp de cele mai multe ori. Inainte de a pleca, tati a avut si o sesiune de lupte cu T si cu M. Insa se pare ca nu  a fost suficient.

In prima zi, cea a plecarii, inca de cand s-a trezit, T a inceput cu dorintele.  Bineinteles ca stiam de ce face asa, asa ca l-am refuzat frumos atunci cand era cazul, amintindu-i regulile. Seara, cand s-a intors de la gradinita a inceput marea dezlantuire.. m-a muscat, m-a batut, m-a adus intr-o stare… sa zicem  neplacuta (imi cam smulgeam parul din cap).  Asa ca, inainte de culcare, cand se vedea ca el are prea multe pe suflet si nu are idee ce sa faca, l-am urmarit in baie si m-am asezat in fata usii. A refuzat orice cooperare. Dimpotriva, a devenit si mai agresiv. L-am oprit, l-am luat in brate si nu i-am mai dat drumul. Imi spunea, plangand, sa ii dau drumul. Insa il  simteam cum isi face culcus la mine imbrate si nu facea nici un efort sa plece din imbratisarea mea. Asa ca l-am tinut acolo si i-am vorbit calm, cat de bland am putut eu in acel moment.

Mi-a spus intr-un final ca ii e dor de tati, ca tati nu se mai intoarce niciodata, ca o sa-si gaseasca alta sotie si nu va mai veni la el. Degeaba incercam eu sa ii explic ca tati e doar la o sedinta, ca indiferent daca tati isi gaseste o alta sotie sau nu, el se va intoarce sa ii vada, ca tati ii iubeste si multe asemenea. Parca nici nu ma auzea. L-am lasat sa se descarce, a plans cateva minute bune. Si apoi am dat-o intr-o joaca.

Isi punea un prosop in cap,  il  imbratisam si strigam `Tatiii! Ai venit!` si cand isi lua prosopul eram dezamagita si chiar ma speriam. Atunci radea cu pofta si tare se bucura de reactia mea. Asa ca am facut jocul asta de cateva ori, pana a fost si el pregatit sa iasa din baie.

A adormit fericit cateva minute mai tarziu.


Leave a comment

Limite cu blandete (partea a doua)

Iar m-am incarcat cu energie la un eveniment BBCenter! De data asta a fost o energie de parinteala, marca Otilia Mantelers. Week-end-ul asta am aflat cum sa pun limite, cand sa le pun si ce sa fac dupa ce am pus limita.

E foarte usor, cand treci de barierele personale. Si cred ca acest lucru e cel mai greu. Sa vezi ce butoane apasa copilul tau atunci cand nu te asculta, de ce te deranjeaza un lucru pe care il face, sa iti amintesti cum te-a afectat in trecut pe tine, parintele, ceea ce face copilul tau acum si sa treci peste aceste bariere. Cu sau fara psiholog. Poate cu un partener care sa te asculte.

Inca o data ni s-a amintit de ce pedepsele si recompensele sunt de evitat. Ele deterioreaza relatia dintre parinte si copil, sunt instrumente bune doar pe termen scurt, pe termen lung fiind nevoiti sa asprim pedepsele si sa marim recompensele pentru a obtine rezultate similare. Sa nu mai spun ca un copil va raspunde pedepsei de frica si nu pentru ca el constientizeaza ca este bine sa faca asa….

E clar ca pentru a avea o relatie buna cu copiii nostri trebuie sa fim conectati cu ei. Stiu, nu e posibil tot timpul, insa e bine sa ne conectam si sa fim conectati ori de cate ori avem timp/putem. Cum ne conectam? La fel ca si cu un adult, aproape. Petrecem timp impreuna, e bine sa definim acest timp (chiar daca nu e mult) – timp special, ne jucam, radem. Cand e nevoie, punem limite si ascultam emotiile grele si descarcarea ce are loc aproape imediat dupa setarea limitei.

Cand un copil nu este conectat el nu mai gandeste, cere ajutorul si incepe sa se vindece. Asadar, vestea buna e ca nu va cara dupa el, in viata de adult, toate aceste experiente neplacute.

Este clar ca amenintarea, santajul, conditionarea, recompensele nu il vor ajuta sa treaca peste momentele de neconectare.

Sunt trei pasi importanti pentru a pune limite copiilor. Primul, si cel mai important, este sa asculti. Sa asculti copilul, sa incerci sa ii intelegi nevoile si cauzele care il conduc pe o anumita cale. Sa te asculti pe tine, parintele, sa fii pregatit de ceea ce urmeaza. Sa alegi sa pui limite doar acolo unde merita sa lupti cu copilul tau. Apoi, al doilea pas este sa setezi limita. Calm, bland, cu empatie. Si la final asculti din nou, esti acolo pentru copilul tau care are nevoie sa se descarce, care are nevoie sa planga si sa uite de toate nedreptatile ce l-au suparat.

Cu siguranta sunt mult mai multe de spus despre limite. Am stat ieri mai bine de 3 ore la seminar si Otilia mai avea multe de spus. Iar noi, parintii, cred ca mai aveam multe de intrebat. Eu m-am bucurat ca am fost acolo, ca mi-am amintit de ce se poarta copilul meu asa uneori, ca am mai gasit idei si solutii pentru a ramane cat mai mult conectata cu baietii. Si m-am intors acasa cu mai multa energie decat aveam la plecare.


Leave a comment

Cand parintii fac teme….

Mi-am amintit de curand o intamplare din viata mea de parinte de copil ce merge la gradinita… gradinita clasica, bineinteles. Se facea ca gradinita la care mergea T anul trecut a organizat de Halloween un eveniment parinti-copii, foarte atragator, de altfel. Am fost chemati cu cate un dovleac la gradinita pentru a-l decora impreuna cu cei mici.

Imediat cum s-a dat tema, pe grupul de mamici au inceput intrebarile: Cum sa-l decoram? Dar daca nu iese perfect? Cum sa il facem cel mai frumos? Etc. Nimeni nu si-a pus problema de a implica copiii, de a-i lasa pe ei sa aleaga. In final fiecare a cautat idei pe net, unii au facut de acasa ceva treaba si a venit si ziua mult asteptata.

Bineinteles ca si eu am cautat pe net ceva idei, am ales niste modele simple, pe care le-as putea face impreuna cu copilul. Ca nu am folosit nimic din ce am gasit, e alta poveste!

In ziua evenimentului s-au strans parintii cu tema facuta deja, sau cel putin inceputa. Au venit cei mici, ne-au spus cantecele, i-am aplaudat si am trecut la treaba. Cei mai multi copii se uitau la parintii lor cum decoreaza. Cu putin noroc mai erau si ei lasati sa lipeasca cate un abtibild. Unii, mai norocosi, lucrau singuri la un bostan adus de parintii mai vrednici, care au cumparat cate 2 (unul pentru parinte, unul pentru copil). A fost o veritabila competitie intre parinti. Iar dovlecii, adevarate opere de arta!

Eu? V-am spus ca am pregatit de acasa cateva imagini si idei. Am mai aruncat in sacosa si un marker si niste abtibilduri. T abia astepta sa decoreze dovleacul, si vazandu-l atat de nerabdator, l-am lasat pe el sa faca cea mai mare parte din treaba. Eu doar am taiat unde era mai gros. Nu m-a lasat sa fac modele sofisticate, asa ca a iesit un dovleac clasic cu gura, ochi si nas. Decorat cu ceva abtibilduri cu masinute si paianjeni. Ca de-astea aveam…

Nu spun ca e bine cum am facut eu, sau ca e bine cum au facut alti parinti. Fiecare idee a fost minunata si un prilej de invatare. Insa ma gandesc ca daca la gradinita le facem temele si proiectele, de ce plangem cand sunt la scoala si asteapta ca tot noi sa facem? Plus ca ma enerveaza teribil mediul asta competitiv care se propaga la varste din ce in ce mai mici. De ideea pe care o inducem copiilor, aceea ca trebuie sa fim perfecti, sa facem totul perfect. Si ma includ aici si pe mine, si eu sunt o perfectionista. Si imi consuma enorm de multa energie treaba asta…

Si nu stiu cum ar fi mai bine sa procedez in cazuri similare… Sa il las sa se chinuie singur, sa gaseasca idei si solutii, asa cum e si normal si cum imi dicteaza instinctul? Cu riscul de a ramane la urma, de a avea proiecte mai neplacute (sa nu zic urate)? Sau sa fac si eu pentru el, asa cum procedeaza parintii din grupa/clasa? Dar atunci nu ar mai fi tema/proiect pentru copii ci pentru parinti, nu?

Voi cum faceti?


Leave a comment

Copiii si plansul lor

Inainte de a avea copii (si putin dupa) eram iritata de fiecare data cand auzeam  un copil plangand. Fie ca plangea de descarcare, fie pentru ca nu i se dadea ceva, simteam nevoia sa merg si sa ii alin suferinta. De regula, incercam sa ii ofer ce isi dorea.

Dupa ce l-am nascut pe T stateam doar cu el in brate, nu il lasam deloc sa planga. Incercam disperata sa aflu ce isi doreste pentru a-i oferi.

Apoi am fost la un seminar al Otiliei Mantelers si am  citit si cartea lui Larry Cohen (Retete de jocuri)… si m-am mai luminat. Nu am mai fost atat de stresata ca nu stiu de ce plange copilul, ca nu stiu cum sa-i fac pe plac fara a renunta la principiile mele. Am inceput sa descopar tipurile de plans si sa imi urmaresc copilul pentru a-l alina.

Am aflat ca plansul e o forma de descarcare, ca nu trebuie sa stim intotdeauna de ce plange copilul pentru a-l ajuta sa treaca peste perioada aceasta. Uneori copiii plang doar pentru a se descarca. Pentru a-si descarca emotiile pe care nici ei nu le recunosc uneori.

Bineinteles ca mai intai caut motivul din spatele plansului. Identific acum cu usurinta un plans de foame, de oboseala sau de pampers plin. Insa cand epuizez toate aceste optiuni iar copilul nu inceteaza cu plansul, incep sa ma gandesc doar ca e incarcat emotional si are nevoie de plans.

Ce fac atunci? Ma asez langa el sau il iau in brate (daca ma lasa), ii spun ca sunt acolo si ca e ok sa planga. Daca stiu ca vrea sa ma convinga prin plans sa ii dau un obiect interzis sau sa il las sa faca ceva ce i-ar pune viata/sanatatea in pericol, ii pun limita. Si il ascult. Asa am trecut peste multe tantrumuri ale lui T. La fel procedez si cu M, care se arcuieste, se zbate si fuge ori de cate ori ii interzic ceva.

Cel mai greu mi se pare sa accept reactia celor din jur. Pentru ca, evident, tantrumurile si plansul acesta se petrec de multe ori in public. Cu el imi pastrez calmul (numai eu stiu cat ma stradui), chiar daca nivelul meu de energie fuge spre zero in acel moment. Insa imi este greu sa reactionez frumos la comentariile rautacioase ale celor din jur. Nu, nu ma deranjeaza ca al meu copil si-a gasit sa faca un tantrum in magazin! Ma deranjeaza cei care comenteaza. Imi amintesc si acum, desi s-a intamplat acum mai bine de 2 ani, replica unei doamnne la un tantrum al lui T: `Daca era al meu, nu apuca sa faca asa ceva! Ii dadeam vreo doua si se linistea!`. I-am spus ca nu cred in bataie si ca se linistea de frica, nu ca invata sa-si recunoasca si sa accepte ceea ce simte. Insa nu cred ca am avut cu cine… doamna s-a indepartat grabita, comentand. M-a durut cu atat mai mult cu cat eu stiam ca T nu face des tantrumuri. Cele mai multe au fost in perioada in care era agresat la gradinita. Insa de regula ma puteam intelege cu el.

De unde stiu ca faceam bine ascultandu-i plansul? Pe langa faptul ca aveam confirmarea din carti si de la seminarii, eram atenta si la reactia copilului dupa ce plangea. Era atat de senin, ne intelegeam atat de bine…. era clar ca plansul il ajutase sa se descarce. Plus ca, acceptandu-i plansul, acceptand ca are dorinte pe care nu i le pot indeplini intotdeauna, ca are sentimente pe care eu, ca adult, nu le inteleg, ne-a ajutat sa trecem repede peste `terrible twos` si fara sa ajung pe tratament cu antidepresiv. Pentru noi a functionat.

Voi cum treceti peste perioadele de plans si tantrumuri?


Leave a comment

Despre serbari, ca tot vine sezonul…

Nu stiu cine si cu ce scop a inventat serbarile, mai ales de ce sunt ele o moda la gradinite, insa stiu ca nu fac binele scontat copiilor. Serbarile au devenit un stres pentru educatori, ca sunt presati sa le faca bine, pentru copii, care nu sunt lasati sa se joace pentru a repeta, si pentru parinti, care se simt de multe ori rusinati cand copilul da gres sau refuza sa participe.

T a participat la cateva serbari la vechile gradinite. Doar pentru ca nu doream sa il excludem din gasca, ca sa nu se plictiseasca atunci cand ceilalti copii repetau. Nu l-am presat sa invete poezii sau cantece. Nici nu era nevoie. Are o memorie foarte buna si venea cu tot repertoriul lui si al colegilor invatat de la gradi. Nu l-am presat sa participe nici la serbare. De fiecare data l-am lasat sa aleaga. Voia sa mearga la serbare, insa nu voia sa danseze (nu ii place dansul decat cand il priveste) sau sa faca alte scheme. Poeziile le-a spus cu placere de fiecare data. Aproape.

As fi vazut altfel marcarea momentelor speciale din viata noastra. Nu cu serbare. Mai degraba cu intalniri in care cei mici si cei mari pot socializa, cu ateliere de lucru manual parintii si copii, cu donatii si strangere de fonduri pentru copiii nevoiasi… lucruri reale, despre care multi dintre cei mici nu invata niciunde.

Nu imi plac serbarile de la gradinita pentru ca ele se transforma in competitii (care gaseste cel mai fain costum, care spune cel mai bine poezia, care are cea mai lunga poezie etc.). Competitiile pornesc evident de la parinti, cei mici le preiau si, in final, toata relatia aia frumoasa dintre copii se transforma. Si se perpetueaza, sub o alta forma, in clasele mai mari. Apoi, banii folositi pentru serbare (pentru inchiriere sala, pentru inchiriere de costume, pentru mancare si mai stiu eu ce alte nebunii) ar folosi mult cuiva mai sarac, in scop caritabil, si copiii ar putea invata sa daruiasca.

Nu imi plac serbarile de la gradinita pentru ca au devenit spectacole complicate, regizate, care nu aduc de fiecare data copilul in perioada lui, cea a copilariei. Am vazut serbari in care se prezinta dansuri lascive, cu copii machiati si fete care purtau tocuri la 3-5 ani… Da! La gradinita, unde se presupune ca ei invata primele notiuni despre viata, invata ce e sanatos si ce nu, invata despre cum sa se poarte in diferite imprejurari… Insa ei invata cum sa se unduiasca lasciv pe melodii pe care nici macar nu le inteleg, invata prostul gust de la varste mici, invata ca nu sunt perfecti asa cum sunt, ca au nevoie de machiaj sau tocuri pentru a masca defecte care nu exista la varsta lor (eventual exista doar in mintea parintilor).

Nu imi plac serbarile pentru ca am vazut prea multi parinti mai preocupati de imaginea lor si de impresia pentru cei din jur decat de sanatatea emotionala a copiilor lor. Mi s-a intamplat sa asist la o scena in care un baietel, care fusese putin timp prezent la gradinita in perioada repetitiilor si care refuza sa spuna poezia, sa fie mustrat de mama lui la serbare cu tot repertoriul preluat din mosi stramosi (`Ma faci de rusine!`, `Nu esti in stare`, `De-aia am venit eu aici, sa ma faci de ras in fata oamenilor?` si multe altele). Noroc ca educatoarea, tare blanda si empatica, a relationat frumos cu cel mic si a mai atenuat din `pagube`.

Si sunt mult mai multe de spus aici. Insa concluzia este aceeasi: serbarile nu ajuta pe nimeni, la modul in care sunt ele organizate in gradinitele noastre. Si poate, daca tot mai multi parinti ar intelege acest lucru si ar cere sa nu se organizeze serbare la fiecare ocazie ce apare de-a lungul unui an academic, copiii ar iesi mai castigati. Si nu numai ei.

Vreti sa marcati Ziua Mamei cumva? E simplu! Invitati-o pe doamna educatoare, impreuna cu cei mici, la un picnic, la o iesire in natura, la o cafea sau pur si simplu intr-un parc. Organizati la gradinita ateliere de confectionat martisoare sau aranjamente florale. Cei mici vor fi incantati, isi vor cultiva simtul estetic, si se vor bucura de prezenta parintilor mai mult timp. Dispare si stresul ca nu iese cum trebuie serbarea ca a uitat un copil un cuvant. Sau de Craciun, faceti prajituri impreuna cu cei mici si le donati celor defavorizati. Alegeti din jucariile vechi, dar functionale, impreuna cu copiii si faceti un bazar. Cu banii castigati isi pot lua lucruri noi. Idei sunt multe, important este sa ne dorim.

Voi cat de stresati sunteti cand vine serbarea?


Leave a comment

Cand copilul face nefacute

Vacanta. Copil irascibil, obosit de atâta plaja, plimbări, joaca… ajunge în camera

de hotel și, profitând de neatenția părinților, plimba o masinuta pe un perete,

lăsând niște urme urate. Adult la fel de obosit, înfuriat, ii ia masinuta din mana

și ii spune motivul pentru care nu ii da masina,  ii arata ce urme a lăsat cu ea și

îl asculta plângând. Apoi vine o alta abordare, de la părintele calmat. Se întreabă

copilul ce s-a întâmplat?  De ce plângi? Răspuns: mi-a smuls masinuta din mana… De

ce? – Nu știu…

Se ia copilul frumos de mana, se calmează și i se arata opera. I se explica care

sunt consecințele unei astfel de acțiuni: părinții vor folosi o parte din banii de

concediu pentru a repara daunele, dacă peretele nu se curăță.  Se cer idei, cum ar

putea fi curățat peretele și încercăm cu un burete umed. Avem noroc, peretele poate

fi curățat… copilul încearcă și el sa curețe cu buretele și observa cat e de greu.

Termina părinții operațiunea. Copilul se liniștește. I se mai explica o data ce

consecințe poate avea un astfel de gest. Masinuta buclucasa sta putin parcata pana trece furia…


1 Comment

Despre calatorii… din carti

Nu e un secret pentru nimeni din anturajul nostru ca suntem fani calatorii. Ne-am plimbat mult singuri, inainte de a avea copii, si impreuna cu cei mici atunci cand au venit in viata noastra. Le-am insuflat si lor aceasta pasiune a noastra, in special prin excursii si vacante mai lungi sau mai scurte, mai aproape sau mai indepartate de casa.

Avem harti, atlase, busola si tot ce a fost nevoie pentru a cunoaste mai bine locurile in care am fost si pe care urmeaza sa le vizitam. De curand am descoperit si niste carti frumoase, altfel, despre care vreau sa va vorbesc acum.

Prima carte pe care am pus mana este `Haihui prin lume` scrisa de Anca Semacovschi. Deocamdata a aparut doar primul volum. Pe mine si pe T ne-a fermecat. Este o vizita imaginara, scrisa in versuri, in diverse colturi ale lumii. Versurile sunt simple, scurte, usor de inteles si fiecare tara prezentata este descrisa real, fiecare obiectiv turistic important este prezent. In volumul unu sunt prezentate Franta, Anglia, Scotia, Grecia, Turcia, Spania, Italia.

De multa vreme cautam o carte cu benzi desenate potrivita unui copil de 4-5 ani, fara super-eroi, fara lupte si arme. Si am gasit-o intamplator in raft la Carturesti. Parca ma astepta pe mine. T s-a indragostit de ea din prima. O cere zilnic de 2 saptamani de cand am cumparat-o.

`Dincolo de orizont` este o carte scrisa si desenata de Adina Popescu si Alexandru Ciubotariu. Prezinta Colinele Transilvaniei si locuri de vizitat in aceste locuri de vis din tara noastra. Eroii cartii, Luca si Maria, se joaca de-a orizontul si viziteaza satele din Transilvania. Cartea prezinta oamenii, peisajele si indeletnicirile din aceste sate, precum si unicitatea fiecarui loc vizitat. Astept cu nerabdare si urmatoarea carte din colectie.

Poate ar trebui sa mentionez ca aceste carti costa sub 20 de lei fiecare. Valoarea lor e mult mai mare, in opinia mea. Mai ales ca l-au fermecat pe T.