mamicieblog

blog de parenting, iubire si casa…


2 Comments

Educatie financiara cu orice pret?

Nu de mult am fost rugata sa scriu un review despre o carte de educatie financiara. Imediat mi s-au aprins beculetele. Chiar ma gandeam cum sa le mai povestesc baietilor despre bani si ce activitati sa mai facem sa intelegem cum sta treaba cu finantele.

Am cerut niste pagini cu text si imagini sa vad despre ce e vorba. Nu de alta, insa nu stiu sa fac blind-review. Nu am primit, asa ca am comandat cartea, profitand ca se apropia ziua copilului. Mi se parea un cadou potrivit cu aceasta ocazie. Inainte de a da comanda am avut si curiozitatea de a citi cateva review-uri despre carte si mi s-a parut interesanta.

Ideea cartii mi s-a parut potrivita; povestea celor doi frati, Maruntila si Bancnotila, diferiti in ceea ce priveste comportamentul financiar, parea sa concorde cu gandurile mele. Conform review-urilor, nu exista o competitie intre cei doi frati, nu existau comportamente bune sau rele in privinta modului in care se cheltuiesc banii, asadar, numai de bine…

Cand m-a rugat T sa o citesc am avut o retinere. Nu stiam de ce, insa imediat cum am deschis cartea mi-am dat seama ca este o carte `proasta`. Poate imaginile, modul in care era textul aranjat in pagina sau doar modul in care fusese legata cartea, orice ar fi fost, nu am fost `imbiata` sa citesc aceasta carte.

Cand am inceput sa citesc a fost si mai rau. Am dat de o poveste scrisa foarte prost, cu fraze care nu pareau sa aiba o noima, cu repetitie de cuvinte, neplacuta auzului. Toate aceste nereguli au avut efect si asupra lui T. Nu a avut rabdare sa ii citesc pana la final, la un moment dat chiar mi-a spus ca nu ii place.

Mai mult, nici ideile transmise in carte nu mi s-au parut potrivite modului in care imi cresc si imi educ copiii. Bancnotila cumpara bomboane de toti banii pe care ii primeste zilnic, Maruntila viseaza sa isi construiasca palat pentru ca doua camere si o bucata de pamant nu sunt suficiente, copiii primesc bani ca recompensa pentru lucruri pe care ar trebui sa le faca din omenie. Cartea induce ideea ca cei mici ar trebui sa primeasca bani pentru a se juca, pentru a se purta frumos si a ajuta batranii, pentru a participa la gatit sau la treburile casei. In Maruntila si Bancnotila batranii sunt lipsiti de vlaga si au nevoie de ajutor, copiii sunt comparati unul cu celalalt (`De ce nu faci si tu ca fratele tau?`) si multe altele.

Stiu ca lumea mea e ideala, insa cu siguranta nu vreau sa le transmit baietilor mei astfel de idei, mi-ar placea sa ramana la fel de buni si de inocenti cum sunt acum, sa faca in continuare treburile casnice de placere si nu ca sa primeasca bani, sa nu isi doreasca bomboane in fiecare zi si sa devina batrani plini de energie si jucausi asa cum am intalnit prin alte tari.

Ce pot spune? Am ales o carte proasta, chiar daca subiectul general este unul educativ. Chiar ma gandeam daca as putea-o returna, atat de mult mi-a displacut cartea. Si cred ca m-am simtit si pacalita sa o cumpar (deh! Review-urile erau toate bune!), de am acest gand de a o trimite inapoi. Oricum, as fi putut face lucruri mult mai bune cu cei 35 de lei, cu siguranta.

Mai e cineva care simte ca mine? Sau ati fost printre norocosii care nu au cumparat cartea?

Advertisements


Leave a comment

Exista speranta!

Deseori ma intreb daca mai exista vreo speranta ca stilul nostru de parenting, al romanilor in general, sa evolueze. Si mi se intampla acest lucru cel mai des atunci cand merg in parc cu copiii. Pai unde altundeva? Acolo se intalnesc cele mai multe tipuri de parinti cu copii.

Insa zilele trecute am avut si revelatia: exista sperante pentru un viitor mai bun al copiilor nostri… Toate cursurile acestea, toate atelierele dedicate copiilor, toate grupurile suport pentru parinti, toata publicitatea care se tot face in jurul unei educatii mai bune, fara pedepse si fara recompense dau roade!

Le-am vazut eu intr-o bunica calma si rabdatoare la Lidl, care facea cumparaturi cu nepotul ei! Si in vecina mea care doar ce a nascut si cauta informatii utile despre purtarea corecta a bebelusului, si care cauta sa alapteze cat mai mult…

Si in toate mamicile din parcuri si de pe strada care se opresc din ceea ce fac, se asaza in genunchi in fata copilului si ii explica cu calm de ce nu traversam pe rosu…

Si in bunicii care merg rabdatori cu copilul pe strada si raspund la miile de intrebari fara sa se plictiseasca si fara sa ridice tonul… Cei care au inteles ca vrem copii educati altfel, care au stima de sine si sunt ancorati in realitate…

Asadar, ne inmultim, noi, parintii si bunicii care dorim un viitor mai bun, mai fara traume pentru copiii nostri. Si asta nu poate decat sa ma bucure!


4 Comments

Ce este, de fapt, Montessori? (pentru mine)

In ultimul timp pedagogia Montessori a luat amploare, inclusiv la Constanta. Deja sunt gradinite care educa folosind tehnicile si materialele descrise de Maria Montessori, exista grupe in cadrul unor gradinite care folosesc aceleasi tehnici si materiale, exista si parinti care inteleg, aplica si se minuneaza de efectele acestei pedagogii.

Acum, din proprie experienta (mai degraba a lui T decat a mea), pot sa va spun ca exista Montessori si `Montessori`… Adica fiecare parinte sau pedagog aplica diferit tehnica, in functie de ce simte, de educatia pe care a primit-o, de modul in care cunoaste si urmareste copilul etc.

T a fost la doua grupe Montessori, una pe cand avea 2 ani, in cadrul unei gradinite particulare, cealalta de la 4 ani, intr-o gradinita care respecta principiile Montessori in fiecare actiune…

Nu am de gand sa compar cele doua experiente, desi in mintea mea am facut-o de zeci de ori, ci sa expun ceea ce am invatat eu din aceste experiente.

Acum, dupa mai bine de 1 an de cand T merge la o gradinita Montessori, am inceput sa vad si sa inteleg pedagogia aceasta asa cum se doreste ea in realitate. Acum am inteles ca Montessori este un stil de viata, pe care trebuie sa il simti, sa ti-l insusesti si abia apoi te vei putea bucura de beneficiile acestuia.. Cu cat am introdus mai multe materiale, carti, experiente si atitudini de tip Montessori in casa noastra, cei doi baieti sunt mai usor de controlat, mai linistiti, mai curiosi. Si incepe sa imi placa situatia.

Contrar unor opinii intalnite de mine la anumiti `educatori` Montessori, nu e nevoie sa actionezi intr-un anume fel intr-o situatie data, Maria Montessori nu a lasat lista cu `to do` si `not to do`… Insa e nevoie de respect pentru mica fiinta pe care incerci sa o educi… Mai mult, dincolo de materialele scumpe, de cursurile scumpe pentru educatori, sa nu uitam ca fiecare actioneaza din prisma propriilor valori, experientelor trecute, obiceiurilor avute… Degeaba tu, `educator` Montessori, ai materiale si cursuri cand ii dai copilului meu cu castronul in cap si apoi nu recunosti… E firesc sa gresim si la fel de firesc ar fi fost sa iti ceri scuze celui pe care l-ai lovit, nu?

Pe de alta parte, nu e musai nevoie de cursuri si materiale Montessori pentru a educa frumos, cu respect un copil. Montessori sau nu, ei au aceleasi nevoi, fiecare dintre noi avem anumite valori pe care dorim sa le transmitem copiilor nostri, fiecare dintre noi avem o educatie care ne ajuta sau ne opreste in a educa mai bine/mai frumos. Montessori sau nu, atunci cand alegem mediul in care copilul va merge la gradinita sau la scoala trebuie sa stim ce se intampla cu el acolo, cum e tratat si cu ce se intoarce acasa.

Asadar, daca e Montessori nu inseamna neaparat ca e perfect! Trebuie sa fie oameni, mai presus de toate! Oameni care inteleg evolutia unui copil, oameni care pun suflet in ceea ce fac, oameni cu care rezonezi si tu si copilul… Si, din pacate, in mediul educativ din Constanta cel putin, exista putini astfel de oameni! Eu am intalnit cativa… Voi? Vreti sa povestiti despre ei?

 

 


Leave a comment

Fii creativa, schimba abordarea! Convinge-ti copilul sa stranga jucariile!

Cand ceva nu merge in viata noastra asa cum ne planuim intram de multe ori intr-un cerc vicios, in care noi facem de fiecare data lucrurile intr-un anume fel, si totul ramane exact asa cum a fost de la inceput.

Sa va dau un exemplu: Copilul nu strange jucariile dupa ce se joaca. Sau inainte de a rasturna alta lada de jucarii… asa ca podeaua devine un loc de nestrabatut, o mare de jucarii pe care ti-e teama sa calci si nu ai unde sa le dai la o parte. Ce faci?

Pai, ai mai multe variante: fie te apuci sa le strangi, fie iti rogi copilul sa le stranga (oare le strange vreun copil din proprie initiativa?), fie iti conditionezi copilul sa le stranga, fie cauti alte si alte metode, in fiecare zi diferite, prin care sa convingi copilul sa stranga jucariile. Dupa care cedezi si le strangi tu, sau rogi sotul. Nu? La noi cam asa se intampla.

Insa cand schimb atitudinea, cand nu ma deranjeaza podeaua plina de jucarii, ba chiar ma bucur de fericirea copiilor care se joaca, lucrurile parca se schimba. Uneori (e drept, destul de rar), copiii mei isi strang singuri jucariile. Daca le mai propun si o activitate care necesita podeaua libera si care stiu sigur ca le place (sa dansam anumite melodii, sa jucam un joc, sa ne alergam), uneori nici nu trebuie sa le spun sa stranga. Au simtit pe pielea lor ce inseamna sa te impiedici de o jucarie sau sa calci pe una…

Harriet Lerner vorbeste in cartea ei, Confesiunile unei mame imperfecte, despre schimbarea abordarii unei situatii si da un exemplu foarte creativ. Este pilda batranului care a dat bani unor copii galagiosi sa se joace in preajma casei lui. Ei oricum se jucau si faceau o galagie de nedescris. Batranul a oferit din ce in ce mai putini bani copiilor pana cand acestia au refuzat sa se mai joace pe cativa lei (dolari in cazul de fata) in preajma casei batranului. Asa ca batranul a putut sa se bucure iarasi de liniste, fara a se purta urat cu copiii.

Ce cai pasnice mai folositi pentru a-i convinge pe copii sa isi stranga jucariile?


Leave a comment

Operatiunea Martisorul 2018…

Aproape incheiata… A mai ramas partea usoara, cea in care baietii le daruiesc… Nu ca prima parte ar fi fost dificila…

Anul acesta am avut doua grade de dificultate in crearea martisoarelor… Pentru M am ales niste fundite cu buburuze, foarte usor de creat de el… Pentru T am zis ca ma pot complica putin, asa ca am folosit tehnica servetelului.

Sa le luam pe rand… Pentru martisoarele lui M am avut nevoie de niste fundite autoadezive, gargarite autoadezive, ace de siguranta si ata de martisor.

DSC_2171

M a fost tare incantat sa lipeasca gargaritele pe fundite si acele de siguranta. Ata am legat-o eu. Ta daaa!

DSC_2249

La T, lucrurile au fost putin mai complicate. Am folosit forme din lemn diverse, baza acrilica, aracet si bucati de servetele, lac transparent pentru fixare, ace de siguranta si ata de martisor.

DSC_2177

Am dat mai intai formele de lemn (care erau diferite: fundite, potcoave, ii, cercuri etc.) cu baza acrilica, le-am lasat sa se usuce bine, dupa care am lipit flori decupate de pe servetele cu aracet. Am folosit o solutie de apa cu aracet si pensula moale de desen pentru a uniformiza. Dupa ce s-au uscat, am acoperit cu un strat de lac transparent. Pentru ca nu aratau chiar minunat pe margine, am pictat cu culoarea rosie (operatiune pe care am facut-o eu in intregime, fiind foarte minutioasa si T nu a avut rabdare).

La final, am lipit cu pistolul cu silicon, ata si acele de siguranta.

DSC_2279

Pentru un transpor mai usor, si pentru efect, am luat doua cosulete din hartie, din acelea pentru flori, pe care T a vrut sa le picteze cu un model traditional (nu prea ne-a iesit lucrul cu sablonul).

DSC_2281

Baietii sunt nerabdatori sa le ofere… Si eu ii incurajez…

Asadar, primavara frumoasa va urez!


Leave a comment

Cine spune adevarul: copilul sau educatoarea?


Deseori aud intrebarea asta: pe cine sa cred, pe copil care imi spune ca educatoarea il bate sau tipa la el, sau pe educatoare care spune ca al meu copil inventeaza? Si mi se pare atat de simplu… sigur ca imi cred copilul!

Copiii nu mint! Mai ales cand e vorba de agresiune… Ce beneficii ar avea sa minta?

Am trecut prin episoade de agresiune in doua din cele trei gradinite pe care le-a frecventat T. Din pacate… La inceput nu am stiut ce sa cred… Copilul nu imi povestea despre ce se intampla la gradinita, insa comportamentul lui era schimbat… Avea cosmaruri noaptea, ziua abia ne intelegeam cu el… A fost si in perioada tantrumurilor… La un moment dat chiar nu mai aveam nici o solutie…

Educatoarea ne spunea ca nu e agresat la gradinita, ca i se vorbeste bland, ca e tratat cu respect… Insa copilul era tot mai agresiv… De fapt educatoarea tot tinea sa ne aminteasca despre agresivitatea aceasta a lui T si despre cum nu mai are solutii…

Atunci am decis sa apelam la un psiholog. Si bine am facut… Pentru ca, vazand cat suntem de deschisi sa rezolvam problema, copilul nostru a inceput sa ne arate si sa ne spuna cum este tratat la gradi. Da, cand intr-una din zile, nu a vrut sa intre in clasa, i-a spus tatalui lui ca a primit un castron in cap de la educatoare… Confruntata, bineinteles ca aceasta a negat… Nu stiam ce sa mai credem… Unii oameni te mint in fata atat de usor, ca si cum ar face asta in fiecare zi…

Am decis sa retragem copilul, atunci cand am observat ca starea lui nu se amelioreaza. Cand a inceput cea de-a doua gradinita si am vazut cum se poarta, cat de bine ne putem intelege, cum nu mai este agresiv, ne-am dat seama ca am crezut pe cine nu trebuia…

Insa nici aici fericirea nu a durat prea mult. S-a schimbat educatoarea, s-a trecut la programul de vara (cand copiii erau amestecati si tinuti si pe la alte grupe), personalul a devenit agresiv…. si copilul a reactionat din nou… Cosmaruri, crize, agitatie… de data asta l-am crezut mult mai repede si am luat masuri. L-am mutat la a treia gradinita, unde merge de mai bine de un an cu placere si fara schimbari de comportament.

Nu am stiut si nici nu am avut dovezi de agresiune asupra lui. La prima gradinita ne-am dat seama destul de tarziu, nu am depus plangere. La cea de-a doua ne-am dat seama foarte devreme si l-am mutat inainte ca el sa fie agresat. Insa, doar pentru ca vedea agresivitate in jurul lui, si pentru ca ii era teama sa nu pateasca ca alta data, ne-a aratat repede ce il doare.

Ce m-a impresionat mai mult la cea de-a doua gradinita a fost decizia lui brusca si hotarata de a se tunde scurt. Desi isi iubea carliontii. I-am respectat aceasta decizie, pentru ca mai tarziu sa aflam cum unii copii din gradinita erau trasi de par pe la spate de unele persoane din cadrul gradinitei. Nu, nu am dovezi… Nici nu-mi trebuie… Gestul copilului meu a fost suficient!

Ce e si mai grav in toata povestea asta, este ca am intalnit parinti care sunt de acord cu agresiunea (fizica sau verbala). La una din sedintele cu parintii, cand am pus probleme pedepselor si recompenselor am primit raspunsul `Ce, doamna?! Si noi am fost batuti si uite ce bine suntem!`. Nu, nu suntem bine… Si ascunzandu-ne si scuzandu-ne astfel, nici nu vom ajunge bine…. Nu, nu suntem bine… Daca eram bine, colegul meu nu ar fi omorat-o pe sotia lui si nu ar fi lasat doi copilasi pe drumuri… Daca era educat bland, cu respect fata de el si de cei din jur, nu s-ar intampla astfel de nenorociri…

Asadar, dragi parinti, cand aflati de la copilul vostru, direct sau indirect, ca este agresat la gradinita, nu lasati lucrurile asa… Mergeti la director, la inspectorat si la politie. Faceti plangere, aratati-i copilului ca viata si fericirea lui conteaza pentru voi!

Daca aveti povesti legate de agresiunea in gradinite si scoli, nu ezitati sa-mi scrieti pe mamicieblog@yahoo.com. Haideti sa facem publice aceste povesti, poate tot mai putini oameni vor avea curajul sa ne agreseze copiii in viitor!


Leave a comment

Educatie sexuala… cand incepem?

Deseori aud in jurul meu intrebari despre cum, cand si cat le vorbim copiilor despre sex. Si unii se minuneaza cand le spun ca eu le-am vorbit alor mei inca de cand erau bebelusi. Pai da! Le-am denumit organele genitale cu numele reale. Am mai folosit noi si nume de pasari, insa doar pentru a ne alinta si pentru ca sunt atat de raspandite, incat cred ca trebuie sa le cunoasca…

Apoi am povestit despre rolul dusului, despre cum ne spalam, despre diferentele intre baieti si fetite, despre de ce ne imbracam, despre cine are voie sa ne dezbrace si sa ne atinga si cum, despre bombonelele cu care ne ademenesc strainii si multe altele.

Asa am facut cu T si apoi cu M, cand acesta a venit pe lume. Nu, nu mi-a fost usor sa trec peste bariere, insa am reusit, perseverand si convingandu-ma ca fac cel mai bun lucru pentru copiii mei.

Cu T am ajuns la explicatii mai avansate atunci cand a devenit curios cu privire la cum a ajuns fratiorul lui in burtica. Desi i-am spus de mai multe ori povestea, adaptata varstei lui, intrebarile nu se opreau. Mi-am dat seama intr-un final, ca nu intelegea cum ajunge spermatozoidul pana la ovul. Insa nici nu stia sa ma intrebe direct, si tot punea intrebari pe langa… Pentru ca nu stiam sa imbrac raspunsul intr-o forma usor de inteles si, mai ales, usor de spus pentru mine, am apelat la carti.

Avem in biblioteca doua carti pe tema sexualitatii. Nu sunt citite din scoarta in scoarta, insa sunt la indemana curiosilor. `Prima mea carte despre sex si corpul meu` de la Ed. Aquila este cartea care i-a oferit toate rasunsurile lui T. Dupa ce a rasfoit-o si am citit ce il interesa, au incetat si intrebarile. O alta carte, care mie imi place tare mult, este `Cum venim pe lume`, scrisa de Janina Vlad. Este intr-adevar nerecomandata pudicilor, ilustratiile sunt realiste, insa povestea e minunata si raspunde multor intrebari ale celor mici.

Studiile arata ca, atunci cand copiii sunt invatati de mici despre corpul lor si despre sexualitate, riscul de a incepe viata sexuala la varste fragede este mai mic, adolescentii stiu sa se fereasca mai bine de sarcini nedorite si boli cu transmitere sexuala. Si experienta ne invata acelasi lucru. Tarile care incep educatia sexuala a copiilor de la varste fragede (la gradinita) se confrunta cu mai putine astfel de probleme in randul adolescentilor si nu numai.

In 2013, Romania se afla pe primul loc in UE privind nasterile la varste fragede (inainte de 20 de ani), asadar nevorbind despre sex cu copiii nu ne aduce nici un avantaj. In Olanda, unde educatia sexuala incepe de la 4 ani, la gradinita, adolescentii nu isi incep viata sexuala mai devreme decat alte natii, adolescentii folosesc mai des si inca de la inceput contraceptie, rata victimelor abuzurilor sexuale este mai mica… Cum altfel sa iti inveti copilul sa se fereasca de pedofili daca nu ii vorbesti despre sex, despre intentiile acestuia, despre durerea unei astfel de experiente?

Voi ce spuneti? Cand incepem educatia sexuala?