mamicieblog

blog de parenting, iubire si casa…


Leave a comment

Copilul meu e agresiv! Ce sa fac?

Am mai scris despre agresivitatea copiilor si voi continua sa scriu. Sunt mama de copil agresiv si agresat si asta m-a impins sa ma documentez pe aceasta tema. Recent, cateva discutii cu prietenele mele mamici, am dezbatut subiectul si mi-am dat seama ca nu am spus atat de multe despre aceasta tema cat as fi vrut. Am sa incerc sa rezum aici cateva idei.

In primul rand vreau sa amintesc ca daca ai un copil agresiv nu inseamna ca esti un parinte rau, nu inseamna ca ai agresat copilul, nu inseamna nimic. Agresivitatea copiilor este o etapa normala in dezvoltarea lui. Agresivitatea copilului poate avea mai multe cauze, de la nestiinta de a-si gestiona sentimente prea mari, coplesitoare, pana la lupta de a deveni independent, invatarea limbajului etc.

Pe mine m-a ajutat in gestionarea agresivitatii si introspectia. Am aflat de ce ma deranjeaza agresivitatea, de ce imi aminteste un copil agresiv, ce emotii am atunci cand copilul meu e agresiv.

Ce solutii avem la indemana cand un copil este agresiv?

  • Stai calm. Incearca sa fii linistit/a atunci cand copilul tau agreseaza un alt copil. Nu tipa, nu alerga, nu il smuci.
  • Opreste comportamentul agresiv. Cu calm, il iei de mana si il indepartezi de copilul pe care il agreseaza. Eu ma asezam la nivelul lui T, ii ceream scuze copilului agresat si ma asiguram ca e bine. Apoi ii aratam lui T ca este dureros ce face, ca cel agresat plange si ii explicam consecintele comportamentului lui (ii va fi greu sa isi pastreze prietenii, provoaca durere si plans).
  • Repeta pana invata. Sigur ca nu se va opri din prima… Insa nici nu este un motiv sa pleci acasa cu el. Eu sunt de parere ca doar punand un copil in anumite situatii, el va invata sa le gestioneze corect. Repetand acelasi lucru de multe ori, va retine si va aplica.
  • Timp special/Staylistening. Am mai scris despre aceste instrumente Hand in Hand Parenting. Le-am aplicat cu succes de fiecare data. Prin timp special si ascultarea plansului copilului se elibereaza emotiile acelea care il determina sa fie agresiv. Si astfel copilul va invata sa le recunoasca si sa le gestioneze.
  • Jocuri de rol. Acasa, in timpul jocului sau din senin poti initia jocuri care sa imite viata din parc/locul de joaca. Copilul poate fi agresorul sau chiar copilul agresat, sau alegeti niste plusuri care sa joace aceste roluri… E o ocazie de a-i aminti copilului care sunt regulile, de ce nu agresam, cum sa isi recunoasca emotiile etc.
  • Carti cu mesaj. Sunt nenumarate carti pentru copii pe piata despre agresivitate, despre emotii, despre prietenie. T a reactionat foarte bine ori de cate ori ii citeam astfel de carti. Acum, cand il supara ceva si nu stie sa imi spuna ce anume, imi aduce carti care il ajuta sa treaca peste situatie.
  • Invatam emotiile. Copiii sunt uneori agresivi pentru ca nu isi recunosc emotiile, sau nu stiu sa le gestioneze, sau nu reusesc sa exprime ceea ce simt. Asadar, jocurile de recunoastere a emotiilor, amintit de fiecare data ce emotie se vede pe fata lui si cum putem recunoaste emotiile sunt binevenite. De exemplu, atunci cand cititi o carte (nu conteaza tema) cu imagini, priviti chipul persoanelor desenate si incercati sa identificati emotia transmisa. Explicati si copilului ceea ce observati. Sau puteti juca jocul `cum te simti azi?`, in care adultul descrie emotia lui din ziua respectiva si copilul spune si el ce simte (daca doreste).
  • Luptele. In perioada agresiva a lui T imi cerea foarte des sa ne luptam. Aveam regulile stabilite, ne luptam in pat, fara sa ne doara. Se descarca toata energia negativa de peste zi. Ii prindeau tare bine aceste lupte si, in zilele in care ne luptam, era mai calm in societate. Mai facem si acum acest lucru, mai rar, ca a invatat sa isi gestioneze emotiile mai bine. Ne luptam cu perne, ne alergam sau ne batem parte in parte. Fara sa doara, am zis!
  • Cand loveste ca sa se apere… Uneori copii lovesc atunci cand se simt amenintati, cand li se smulge jucaria din mana… ca sa se apere. In acest caz, cat si atunci cand sunt agresati, copilul trebuie sa aiba solutii prin care sa se apere. Si nu, solutia nu este sa dea si el, mai tare. Primul pas este sa invete sa spuna `stop`. Daca poate, are forta necesara sa indeparteze agresorul, este ok sa se dea un pas in spate si sa spuna stop. Apoi, poate sa plece de la locul agresiunii. E cel mai putin probabil sa se intample asta, nici un copil nu va renunta la ceea ce face sa se apere de un potential atac agresiv, din ceea ce am observat eu. Apoi, e bine sa fie invatat sa ceara ajutorul unui adult. Orice adult este in preajma.

Ideea este ca atunci cand un copil este agresiv nu inseamna ca ai facut ceva gresit ca parinte. Daca ai un copil agresiv e bine sa stabilesti niste limite, sa il urmaresti si sa adopti o atitudine ferma in fata agresivitatii. Cauta idei care ti se potrivesc, pe care le poti aplica cu usurinta si aplica-le de fiecare data la fel. Va inceta aceasta agresivitate. Pe de alta parte, daca esti parinte de copil agresat, care nu pare sa se fereasca de palma/pumnul ce vine spre el, invata-l sa reactioneze. Nu, nu sa dea inapoi cu pumnul sau cu piciorul. Nu e o solutie! Trebuie sa stie ca poate pleca din fata agresorului,  ca poate apela la un adult, ca poate spune copilului agresor sa inceteze. Repeta-i aceste solutii de fiecare data si, in timp, va invata sa le aplice.


Leave a comment

Copiii la TV… sau nu…

T a avut o perioada cand se uita foarte des la TV, la desene sau ne cerea telefonul. Nu am considerat acest lucru o problema majora atat timp cat nu statea prea mult in fata acestor gadgeturi. Insa la un moment dat totul a devenit ca o obsesie. Sau un refugiu… Si atunci ne-am dat seama ca trebuie sa facem ceva.

Inn  acea perioada, la un moment dat, cerea obsesiv aceleasi desene animate, toate jocurile lui se invarteau in jurul ideilor din Octonauts. Cand era trist/suparat, cerea desene animate. Refuza dialogul, era necooperant… Cred ca nu mai e un secret pentru nimeni care sunt efectele pe termen lung ale privitului la TV, mai ales la varste fragede… Asa ca am luat atitudine.

Cum am facut? Desi, dupa cum am spus, nu se uita zilnic si nici multa vreme la TV, am decis sa scoatem de tot desenele animate din viata lui. I-am comunicat acest lucru, i-am spus ca vom lua atitudine si i-am spus cum intentionam sa procedam. I-am mentionat si care e raul  produs de statul la TV. Bineinteles ca a ripostat. I-am ascultat plansul si am ramas fermi.

Mai greu a fost in primele doua saptamani. Pentru mine, care petreceam destul de mult timp cu el. Am incercat (si am reusit) sa inlocuiesc privitul la TV cu cititul cartilor. Oricum citeam foarte mult, asa ca am marit disponibilitatea noastra, pentru a-i citi si mai mult. Apoi, am cautat sa ii ofer cat mai mute activitati care sa nu implice ecranele. Am iesit mai mult afara, am mers la piscina, ne-am jucat mai mult cu lego, etc. Am indesit si timpul special. De fiecare data cand imi cerea desene, ii ofeream o alternativa fara ecrane si ii reaminteam de ce am luat aceasta decizie. Apoi eram langa el cand plangea, il tineam in brate si il ascultam. Au fost primele dati cand imi spunea `Nu e drept!`. Insa a trecut.

Acum T are mai bine de o luna de cand nu se mai uita la TV/laptop/telefon in mod constant. Cred ca pot numara pe degetele de la o mana de cate ori s-a uitat la desene animate in ultimul timp. Uneori priveste la DaVinci, fascinat de cum functioneaza lucrurile si de istorie. Insa nu s-a mai intamplat sa ceara obsesiv TV.

Ce s-a schimbat de atunci? Totul. Atitudinea lui, e mai calm, se joaca singur foarte frumos, are rabdare, colaboram mai bine. Iesim mai mult in natura, citim la fel de mult si facem mai multe experimente.

Asadar, nu e imposibil sa renuntati la ecrane. Eu va incurajez!


2 Comments

Carti de parenting care ma inspira…

Inainte de a avea copii nu ma gandeam ca voi avea nevoie de carti pentru a-i creste. Chiar eram solidara cu cei care spuneau ca nu e bine sa iti cresti copilul dupa carte. Apoi, dupa ce s-a nascut T, mi-am dat seama ca am intrebari la care nu gasesc raspuns, ca sunt pusa in fata unor provocari pe care nu le inteleg. Si am vrut sa inteleg…

Asa ca m-am apucat de citit. Dupa ce am aflat de Conceptul continuu, de parenting prin atasament si de educatia fara pedepse si recompense, am cautat carti in domeniu. Si, citind, am inceput sa inteleg.

Si nu, nu imi cresc copilul din carti. Insa atunci cand nu am o rezolvare, ma duc si citesc. Aplic ceea ce mi se potriveste, cautand varianta optima pentru noi. Si functioneaza aproape de fiecare data. Si reusesc sa inteleg ce se intampla in mintea copilului meu.

Prima carte de parenting care mi-a cazut in mana este Retete de jocuri, scrisa de Larry Cohen. Parca am avut o revelatie in momentul in care am citit-o. Apoi am fost la cursul Otiliei Mantelers, cu aceeasi tema, si am aflat si mai multe jocuri, si mai multe explicatii si mai multe situatii din care putem iesi cu ajutorul jocurilor. Inca mai rasfoiesc cartea atunci cand raman in pana de idei. Si ni se potriveste perfect. Adica, de fiecare data dupa ce am aplicat metoda din carte (adaptata noua), am obtinut rezultatul descris de autor.

Am mai citit partial (cand am avut nevoie si cand am avut timp) cartile lui Michael Thompson: Crescandu-l pe Cain si Prieteni buni, dusmani aprigi. Din cea de-a doua am invatat o lectie foarte importanta: intervin in relatia dintre copiii mei doar atunci cand se ranesc reciproc. Cand se joaca, cand se cearta, cand plang fara sa se impinga sau sa `isi scoata ochii`, ii las sa isi consume relatia, sa gaseasca singuri o cale prin care sa se tolereze. Si pare sa functioneze…

Nu am apucat inca sa o rasfoiesc, insa mi-a placut titlul acestei carti, recenziile, asa ca o tin in biblioteca pana reusesc sa dau de putin timp de lectura: Mitul copilului rasfatat, Alfie Kohn.

Cand am aflat ca sunt insarcinata cu M am gasit si cartea Laurei Markham: Parinti linistiti, frati fericiti. E o carte axata in special pe partea practica, mi-a facut placere sa o citesc. Am aplicat mare parte din sugestiile din carte si trecerea de la statutul de copil singur la parinti la cel de frate mai mare mi s-a parut destul de usoara. Cu toate regresiile aferente. Am stiut la ce sa ma astept, aveam uneori solutii, asa ca totul a mers conform planului. Bineinteles ca am luat si primul volum al Laurei Markham, Parinti linistiti, copii fericiti. Inca citesc la ea. Si imi place ca regasesc idei si explicatii din teoria promovata de Hand in Hand Parenting, ceea ce ma face sa fiu si mai increzatoare in alegerile facute.

Timpul meu e destul de limitat, asa ca nu citesc foarte mult, sau des… Insa cu aceste carti am reusit sa imi gasesc un stil de educatie ce mi se potriveste. Stiu ca sunt cea mai buna mama pentru copiii mei. Nu conteaza ce carti citim sau nu, ce metode aplicam, atat timp cat ne tratam copiii cu respect, nu ii agresam si ii iubim neconditionat.

Voi ce mai cititi in materie de parenting?


Leave a comment

Educatie pentru viata

Am mai scris despre cum  ne educam, pe noi si pe cei mici, astfel incat sa ne protejam viata si sanatatea. Aici sunt cateva idei despre cum l-am invatat eu pe T sa traverseze strada. Cu multa rabdare.

In seara asta, in timp ce ma intorceam acasa din oras (eram la volan), am vazut/trait doua evenimente edificatoare. De nicaieri a aparut pe trecerea de pietoni de care ma apropiam un nene, pe bicicleta (urcat pe ea), cu o fetita frumoasa in fata. Am franat in timp util, spre norocul lor si al meu. Nu cred ca as putea trai frumos avand moartea cuiva pe constiinta, chiar daca nu sunt eu vinovata. Asadar, lasand la o parte ca atunci cand ai de traversat o strada, te dai jos de pe bicicleta si mergi pe langa ea, mai intai trebuie sa te asiguri ca nu vine cineva cu masina. Chiar daca esti pe trecerea de pietoni, aminteste-ti ca nu treci printr-un tunel. Oricand te poate lovi un sofer neatent sau care are viteza prea mare sa poata opri in timp util.

Al doilea eveniment pe care l-am trait a fost exemplul pozitiv al acestei situatii: tata si fiu se plimbau fiecare pe bicicleta lui. S-au apropiat de trecerea de pietoni, s-au dat jos de pe bicicleta si s-au asigurat. Cand li s-a parut sigur, au traversat. M-am bucurat ca mai exista speranta.

In acelasi registru se inscrie si purtarea centurii de siguranta. In ultima vreme am vazut foarte multi copii (unii mai mici de 5-6 ani) liberi pe bancheta din spate, intre scaune. Altii erau tinuti in brate in fata. Rareori parintii lor purtau centura de siguranta. Cred ca este important sa tinem la viata, sanatatea si integritatea copiilor nostri, sa le fim exemplu, sa ii invatam… stiu ca ne trebuie timp si rabdare, insa de-aia am ales sa fim parinti, nu?

Cu acest articol am vrut doar sa trag un semnal de alarma. Mi-ar placea sa vad tot mai multi copii care stiu sa traverseze strada, care stau in scaun special pentru copii cu centura pusa, care se bucura de fiecare moment al vietii lor, asa cum doar ei stiu s-o faca! Depinde doar de noi, parintii, sa ii ajutam.


Leave a comment

Copilul coleric, o provocare frumoasa!

In incercarea disperata de a-mi intelege copilul, de a intelege comportamentul lui, am dat de ideea temperamentului dominant si caracterizarea celor mici si mari deopotriva, pe baza acestui temperament. T este coleric si, in momentul in care am citit prima caracterizare a acestui temperament, am inteles si ca relatia noastra va fi una provocatoare si frumoasa.

Totodata, am inteles de unde apar unele probleme ale lui, de ce nu este intotdeauna inteles de cei din jur (in special de adulti) si ca acum, stiind toate astea, imi va fi mai usor sa gasesc solutii si sa il ajut sa depaseasca neplacerile in relatiile cu cei din jur.

T este un lider, s-a nascut parca pentru a fi sef si face tot ce ii sta in putere sa se afirme, sa fie recunoscut, sa i se dea dreptate. A invatat inca de mic sa se joace cu cuvintele, sa le aseze astfel incat sa obtina ceea ce isi doreste. Daca nu esti atent la ceea ce iti spune, la modul in care pune problema, imediat poti cadea in plasa. Asta e un motiv pentru care nu reuseste sa isi faca usor prieteni, se simte uneori neinteles, nu poate comunica cu oricine pe limba lui.

Are o memorie foarte buna (de la 2 ani recita cartile de povesti/poezii care l-au impresionat, stia cand sa dea pagina si textul pe fiecare pagina, dupa imaginea prezentata). Detine multe informatii, pune foarte multe intrebari si, pe masura ce explic, mai pune intrebari. Sta linistit si asculta pana a aflat raspunsul la ceea ce il intereseaza. Nu are rabdare sa asculte explicatii suplimentare.

In general nu are rabdare sa faca decat lucrurile care ii plac, care il intereseaza. Nu e usor de convins sa faca o activitate care nu ii convine. Si nu merge deloc cu daca faci asta, fac si eu asta pentru tine. Si tot din aceeasi cauza nu functioneaza pedepsele si recompensele in cazul lui. Si pentru ca nici noi, parintii, nu credem in ele si nu le aplicam. A fost un cosmar sa se acomodeze la o gradinita clasica, sa faca unele lucruri pentru a nu fi pedepsit, sau pentru a primi un sticker. Si acum ne luptam cu himerele din trecut.

Traieste intens fiecare sentiment care il incearca. Se aprinde repede, isi aminteste situatii similare din trecut, se razbuna (chiar daca uneori trece ceva tip de la eveniment si crezi ca a uitat). Cand e fericit rade cu gura pana la urechi, cu ochii, cu tot corpul. Cand e trist, furios, suparat tipa, musca, bate, nu mai aude ce ii spui. Se linisteste repede (de cele mai multe ori) si joaca poate continua. Nu suporta sa fie nedreptatit, si daca se considera astfel intr-o situatie, nu accepta nici un fel de explicatie si nu se linisteste pana nu intelege ce s-a intamplat.

Este empatic, ii ajuta pe cei mai slabi decat el, sare in ajutorul prietenilor lui, este trist cand vede pe cineva suferind.

Are nevoie sa ii fie apreciata munca, sa fie recunoscut, sa fie implicat in luarea deciziilor si sa isi manifeste independenta. In preajma lui trebuie sa fii sigur pe tine, mai ales cand pui limite si ii ceri sa respecte reguli, trebuie sa ii explici fiecare decizie si eventual sa il lasi sa ia cat mai multe decizii singur.

Asa cum spuneam la inceput, e o provocare sa ai in preajma un copil coleric, insa e atat de frumos sa il vezi evoluand!

 


Leave a comment

Iar despre limite, plans si ras

Zilele trecute sotul a plecat intr-o scurta delegatie, asadar am  ramas cu picii si  mama. Inca de cand l-a anuntat pe T ca va pleca a inceput marea schimbare. Cand eram  impreuna aproape nu reuseam sa ne intelegem cu el, tot timpul cerea ceea ce stia ca nu are voie (ciocolata inainte de masa sau seara, desene, guma de mestecat, bomboane,  iar desene si tot asa…). Era si usor agresiv, insa se oprea la timp de cele mai multe ori. Inainte de a pleca, tati a avut si o sesiune de lupte cu T si cu M. Insa se pare ca nu  a fost suficient.

In prima zi, cea a plecarii, inca de cand s-a trezit, T a inceput cu dorintele.  Bineinteles ca stiam de ce face asa, asa ca l-am refuzat frumos atunci cand era cazul, amintindu-i regulile. Seara, cand s-a intors de la gradinita a inceput marea dezlantuire.. m-a muscat, m-a batut, m-a adus intr-o stare… sa zicem  neplacuta (imi cam smulgeam parul din cap).  Asa ca, inainte de culcare, cand se vedea ca el are prea multe pe suflet si nu are idee ce sa faca, l-am urmarit in baie si m-am asezat in fata usii. A refuzat orice cooperare. Dimpotriva, a devenit si mai agresiv. L-am oprit, l-am luat in brate si nu i-am mai dat drumul. Imi spunea, plangand, sa ii dau drumul. Insa il  simteam cum isi face culcus la mine imbrate si nu facea nici un efort sa plece din imbratisarea mea. Asa ca l-am tinut acolo si i-am vorbit calm, cat de bland am putut eu in acel moment.

Mi-a spus intr-un final ca ii e dor de tati, ca tati nu se mai intoarce niciodata, ca o sa-si gaseasca alta sotie si nu va mai veni la el. Degeaba incercam eu sa ii explic ca tati e doar la o sedinta, ca indiferent daca tati isi gaseste o alta sotie sau nu, el se va intoarce sa ii vada, ca tati ii iubeste si multe asemenea. Parca nici nu ma auzea. L-am lasat sa se descarce, a plans cateva minute bune. Si apoi am dat-o intr-o joaca.

Isi punea un prosop in cap,  il  imbratisam si strigam `Tatiii! Ai venit!` si cand isi lua prosopul eram dezamagita si chiar ma speriam. Atunci radea cu pofta si tare se bucura de reactia mea. Asa ca am facut jocul asta de cateva ori, pana a fost si el pregatit sa iasa din baie.

A adormit fericit cateva minute mai tarziu.


Leave a comment

Limite cu blandete (partea a doua)

Iar m-am incarcat cu energie la un eveniment BBCenter! De data asta a fost o energie de parinteala, marca Otilia Mantelers. Week-end-ul asta am aflat cum sa pun limite, cand sa le pun si ce sa fac dupa ce am pus limita.

E foarte usor, cand treci de barierele personale. Si cred ca acest lucru e cel mai greu. Sa vezi ce butoane apasa copilul tau atunci cand nu te asculta, de ce te deranjeaza un lucru pe care il face, sa iti amintesti cum te-a afectat in trecut pe tine, parintele, ceea ce face copilul tau acum si sa treci peste aceste bariere. Cu sau fara psiholog. Poate cu un partener care sa te asculte.

Inca o data ni s-a amintit de ce pedepsele si recompensele sunt de evitat. Ele deterioreaza relatia dintre parinte si copil, sunt instrumente bune doar pe termen scurt, pe termen lung fiind nevoiti sa asprim pedepsele si sa marim recompensele pentru a obtine rezultate similare. Sa nu mai spun ca un copil va raspunde pedepsei de frica si nu pentru ca el constientizeaza ca este bine sa faca asa….

E clar ca pentru a avea o relatie buna cu copiii nostri trebuie sa fim conectati cu ei. Stiu, nu e posibil tot timpul, insa e bine sa ne conectam si sa fim conectati ori de cate ori avem timp/putem. Cum ne conectam? La fel ca si cu un adult, aproape. Petrecem timp impreuna, e bine sa definim acest timp (chiar daca nu e mult) – timp special, ne jucam, radem. Cand e nevoie, punem limite si ascultam emotiile grele si descarcarea ce are loc aproape imediat dupa setarea limitei.

Cand un copil nu este conectat el nu mai gandeste, cere ajutorul si incepe sa se vindece. Asadar, vestea buna e ca nu va cara dupa el, in viata de adult, toate aceste experiente neplacute.

Este clar ca amenintarea, santajul, conditionarea, recompensele nu il vor ajuta sa treaca peste momentele de neconectare.

Sunt trei pasi importanti pentru a pune limite copiilor. Primul, si cel mai important, este sa asculti. Sa asculti copilul, sa incerci sa ii intelegi nevoile si cauzele care il conduc pe o anumita cale. Sa te asculti pe tine, parintele, sa fii pregatit de ceea ce urmeaza. Sa alegi sa pui limite doar acolo unde merita sa lupti cu copilul tau. Apoi, al doilea pas este sa setezi limita. Calm, bland, cu empatie. Si la final asculti din nou, esti acolo pentru copilul tau care are nevoie sa se descarce, care are nevoie sa planga si sa uite de toate nedreptatile ce l-au suparat.

Cu siguranta sunt mult mai multe de spus despre limite. Am stat ieri mai bine de 3 ore la seminar si Otilia mai avea multe de spus. Iar noi, parintii, cred ca mai aveam multe de intrebat. Eu m-am bucurat ca am fost acolo, ca mi-am amintit de ce se poarta copilul meu asa uneori, ca am mai gasit idei si solutii pentru a ramane cat mai mult conectata cu baietii. Si m-am intors acasa cu mai multa energie decat aveam la plecare.