mamicieblog

blog de parenting, iubire si casa…


Leave a comment

Jocuri de reconectare…

Din cand in cand scartaie relatia de iubire dintre parinte si copil. Uneori trebuie sa facem un efort suplimentar pentru a umple `galetusa` de iubire a copilului. Sau cupa, dupa cum o denumea Larry Cohen. Si atunci, dand `in mintea copilului`, poti aduce conectarea cu copiii la nivelul optim.

Stiti momentele acelea cand nimic nu le convine? Cand, orice ai face, ei, copiii, sunt tristi si nemultumiti? Cand e suficient sa le arunci o privire aparte si izbucnesc in plans? Nu degeaba se intampla. Si tuturor ni se intampla… Sunt momentele in care copiii nu mai sunt conectati cu noi, au nevoie de reconectare, iubire si intelegere a situatiei. Cum ii pun eu pe picioare? Simplu! Cu cateva jocuri scurte, de care ei nu se mai satura.

  1. Vreau sa te pup! Cand ii gasesc tristi prin casa, ma duc la baieti si le cer o imbratisare. Fiind deconectati, e evident ca imi refuza cererea. Si ma prostesc pe langa ei, cerand insistent o imbratisare sau pupici. Ei fug de mine. Eu ma prefac ca nu ii pot prinde sa imi iau imbratisarea… Si tot asa… Pana ce ne plictisim. Radem, alegam, iar eu ma rog de ei in cele mai fantastice moduri…
  2. Pastreaza-ti sosetele. E un joc gasit pe Hand in Hand parenting. Presupune prezenta a mai multor persoane, ca sa fie mai distractiv. Toata lumea sta in cerc, cu picioarele incaltate cu sosete la vedere. Scopul jocului este sa iti pastrezi sosetele in picioare in timp ce cauti sa scoti sosetele celorlalti. Se lasa cu chicoteli si distractie.
  3. Bataia cu bulgari. Nu, nu cu bulgari adevarati, ca inca nu a nins. Insa toata lumea are in casa un cos cu sosete. Noi avem 4, cate unul pentru fiecare membru al familiei. Asa ca, atunci cand ne plictisim, scoatem sosetele si ne imbulgarim cu ele. Stiti cat e de distractiv?
  4. Re-inventam mancarea! Din cand in cand inventam feluri noi de mancare. Jocul este distractiv si, daca folosim si denumiri interzise (caca, pipi etc.) ii mai scapa pe copii de dorinta de a folosi aceste denumiri in alte imprejurari, mai serioase. Astfel, ii intreb ce vor la cina: tocanita de furnici cu carne de hipopotam si ceapa albastra sau supa cu galuste de gandaci si coacaze roz? Sau, cand vreau sa aflu ce au mancat la gradinita, ii intreb daca le-a placut supa cu gust de ciulama si ostropelul de muci cu cartofi prajiti de la pranz… Efect garantat!

Asadar, iata doar cateva metode de a descarca frustarile acumulate de-a lungul zilei, de a va relaxa impreuna si de a va reconecta. Voi ce astfel de jocuri mai jucati?

Advertisements


Leave a comment

Puterea de a spune NU copilului…

Vad deseori in jurul meu parinti care sunt reticenti in a spune `NU` copiilor lor. Si imi amintesc de acele vremuri in care nici eu nu eram capabila sa ii pun nu lui T, chiar daca, de multe ori, trebuia sa ma dau de trei ori peste cap si sa ma transform in zana… Sau, ma rog, in cazul meu, intr-un balon… Adunam multe frustrari, eram nemultumita de multe ori de alegerile facute si nici copilul nu parea sa fie pe deplin multumit.

Apoi am descoperit puterea lui `Nu`, spus raspicat, ferm, cu explicatiile de rigoare. Da, am primit palme, am primit priviri ucigatoare de la cei din jur, insa m-am consolat cu gandul ca e spre binele copilului. Dupa ce am ascultat plansetele interminabile ale copilului dupa primii `Nu`, a venit si resemnarea. Acum T si M stiu ca atunci cand le refuz ceva o fac pentru ca am argumente. Chiar le spun si lor de ce refuz sa le fac tot timpul pe plac. Si, culmea, par sa inteleaga, de cele mai multe ori.

Am aplicat `Nu` spus ferm in multe cazuri, de la cumpararea jucariilor inutile, pana la cererile de ciocolata si prajituri la ore si in momente nepotrivite. Chiar am stabilit si reguli, pe care baietii le cunosc. Chiar daca vor sa le incalce uneori (si eu le dau voie, pentru ca regulile sunt facute pentru a fi incalcate), in cele mai multe cazuri ei le stiu si le aplica.

Ce schimbari in bine am observat de cand am inceput sa le spun `nu` copiilor? Pai nu mai am parte de tantrumurile vietii in locurile cele mai nepotrivite, sau daca incep, se termina repede. Copiii au inteles ca suntem fiinte diferite, cu nevoi diferite, si am voie sa nu ma dau de trei ori peste cap ca sa le aduc cirese in miezul iernii. Au mai multa incredere in mine si in alegerile mele, dar au incredere si in ei. Au invatat sa negocieze si sa aduca argumente din ce in ce mai bune, ceea ce face tot procesul mai amuzant si intrigant.

Iar eu am invatat ca nu trebuie sa imi pese de parerea celorlalti, ci sa ma incred in judecata mea. Daca decid ca in acel moment asta e cea mai buna decizie, o iau si gata. Daca intre timp se schimba datele problemei, am voie sa ma razgandesc. Si e ok.

Am observat ca unii copii nu pot gestiona `nu`-ul primit. Si nici parintii lor nu il pot sustine pana la capat. Adica cedeaza imediat la insistentele copilului. Si nu isi sustin cu argumente parerea… E ok sa te razgandesti cand iti schimbi parerea, insa nu mi se pare ok sa te razgandesti doar pentru ca cel mic se smiorcaie… Nu cred ca e cel mai bun exemplu pe care il poti oferi copilului tau. E doar parerea mea…

Voi spuneti `nu` copiilor? Cum?


Leave a comment

Cand baietii nu se inteleg…

Aveti si voi zile in care copiii vostri par cei mai aprigi dusmani din lume? Zilele acelea in care ei se cearta din orice, tot timpul, iar tu, parintele, habar n-ai cum sa faci sa ii opresti?

Oh, da! vor spune, probabil, cei mai multi parinti cu mai mult de un copil… Eu zic ca uneori, sunt zile lungi, consecutive, in care cei doi baieti ai mei nu reusesc sa se inteleaga. Se bat, se imping, se musca, se trag de par, isi baga mainile in nas sau in ochi… Au descoperit toate formele posibile de agresiune… desi am incercat sa ii ferim de acest mod de interactiune…

Mi-am dat insa seama ca nu ii pot opri tinandu-le discursuri cu celebrele clisee: `sunteti frati, trebuie sa va iubiti` sau `daca nu va potoliti, va dau afara!`, asa ca am schimbat tactica. Am pus in aplicare mai multe idei din acest articol, insa cel mai bine a functionat sa ii las sa se bata pana se potolesc…

Da, ati citit bine… Ii las sa isi consume acea energie, frutarea si lipsa de atentie pana cand isi dau seama singuri ca se pot juca foarte frumos impreuna. Sunt atenta totusi sa nu fie vreunul pus in pericol. Am observat ca si ei sunt atenti sa nu se puna in pericol.

Ideea a venit tot de la ei. Intr-o zi i-am lasat jucandu-se frumos in sufragerie si m-am dus la bucatarie sa fac ceva. Imediat ce am disparut din raza lor vizuala au inceput sa se certe si sa se bata. Chiar ma si strigau, nemultumiti unul de comportamentul celuilalt. Nu m-am putut duce imediat la ei, asa ca si-au consumat din energie… Cand am ajuns eu langa ei (maxim 1 minut a durat lipsa mea), deja radeau si ma priveau senini: `Ce? Ne jucam!`… Asa ca, atunci cand nu sunt incarcata cu emotiile si frustrarile proprii, reusesc sa ii las sa isi stabileasca singuri ordinea in relatie.

Voi cum ii impacati pe frati?


Leave a comment

E prea mic pentru scoala?

Anul acesta ne-am luptat cu gandul ca T e prea mic pentru scoala. Si gandul a castigat… Inca nu suntem convinsi ca este cea mai buna varianta pentru el, insa, cu siguranta a fost cea mai buna optiune la momentul la care am luat decizia.

Desi avea dreptul sa fie inscris in clasa pregatitoare daca ar fi sustinut acel test psihologic, am decis noi, parintii, ca nu e cazul sa il supunem testelor (mai ales ca nu sunt deloc de acord cu diferitele testari ale cunostintelor copiilor mai mici de 12 ani), ca ar mai putea copilari un an, ca, desi e pregatit cognitiv (cred ca toti copiii in aceasta situatie sunt) mai putem lucra pe partea de inteligenta emotionala etc.

Asadar, multe motive pentru care T va merge tot la gradinita anul acesta si nu la scoala.

Cred ca toti parintii se intreaba daca au facut alegerea corecta pentru copilul lor. Noi ne-am dat seama ca am ales bine cand T a fost de acord cu noi. Da, stiu, am lasat copilul sa decida ce e mai bine/placut pentru el… parinti denaturati…

In acest mod am procedat in multe din alegerile pe care le-am avut de facut. Adica am cerut si parerea copilului, ne-am sfatuit noi, parintii si am pus pe hartie pros/cons. Si anul acesta a iesit ca vom mai astepta inca un an pana vom vedea scoala.

Asadar, urez succes parintilor si copiilor la inceput de an scolar! Nu uitati sa va relaxati!


Leave a comment

Vacanta la Primasol Sunrise, Nisipurile de aur…

Ca in fiecare an, chiar daca locuim aproape de mare, alegem sa petrecem cateva zile si intr-un resort all inclusive. Anul acesta am ales sa stam 4 zile in Nisipurile de Aur, la Hotel Primasol Sunrise. Am platit, pentru 4 zile, sistem all inclusive, 2 adulti si 2 copii, 1400 lei. Rezonabil, zic eu.

Nici vacanta nu a fost rea. Sa povestesc…

Plusuri:

Camera in care am stat (tripla) era mare, cu un balcon la fel de mare, dragut amenajata. Pe jos faianta, usor de curatat de nisip. Am avut doua paturi single si un fotoliu pat de care baietii au fost foarte incantati. Pentru ca am fost 2 familii, am primit camere alaturate ce comunicau intre ele. Astfel, camera s-a transformat in ditamai apartamentul, cu doua terase, in care baietii s-au putu juca atunci cand nu era vreme de plaja… sau dimineata foarte devreme, cand se trezeau. Camera era curata si curatata zilnic.

Mancarea se servea in sistem bufet. Desi nu erau foarte multe feluri de mancare, aveai de unde alege. Mai mult, nu prea am vazut mancare complicata, ci simpla, cu cat mai putine ingrediente. M-am gandit ca nu se refolosesc resturile ramase pentru crearea unor feluri noi. Mi-a placut ca nu a lipsit pestele, am gasit si alte carnuri in afara de pui (miel, vita, rata etc.) si, in general, am avut ce alege, atat pentru noi cat si pentru cei mici. La fiecare masa au fost prezente fructele, ceea ce m-a bucurat. Mi-a mai placut ca se putea lua masa si pe terasa, atunci cand prindeai loc.

Piscina este faina, in cascada, pe etaje… Piscinele nu erau adanci, inca un avantaj pentru cei cu copii. In general am gasit sezlong la piscina, chiar daca mergeam dupa-amiaza sau mai tarziu. Insa am fost si la sfarsit de sezon… Apa curata, nu ne-am intors cu nici o problema de acolo. In afara de cucuiele aferente alunecarilor pe gresie…

Cei mici au fost intretinuti de animatori daca alegeam plaja la piscina. Si pentru cei mari erau evenimente de cateva ori pe zi (jocuri, concursuri, evenimente sportive etc.). De la 20.00 la 20.30 era mini-disco, jumatatea nostra de ora libera. Copiii erau antreenati la joc si dans si s-au distrat de minune. Langa hotel era si un loc de joaca pe care cei mici l-au folosit cand erau nevoiti sa astepte…

Minusuri:

In camera au aparut niste furnici, probabil si de la firimiturile lasate de baieti… Nu ne-au deranjat, au fost material de studiu in diminetile in care se trezeau prea devreme…

Unele feluri de mancare nu erau chiar pe gustul nostru (de exemplu prea grase), insa cam asa se gateste la vecinii bulgari. Cartofii prajiti erau cam tari, pana si baietii i-au refuzat. Insa asta ar putea fi considerat avantaj din punctul meu de vedere…

Drumul pana la plaja pare destul de lung la intoarcere. Mai ales cand baietii sunt obositi… Insa mie mi-a placut acest drum. Este pe la umbra in mare parte si, in afara de faptul ca trebuie urcate cateva trepte (vreo 200), nu mi s-a parut obositor.

In concluzie, ne-a placut la Hotel Sunrise. Nu ne dorim neaparat sa ne intoarcem, insa nici nu a fost rau.


Leave a comment

Cand copiii pleaca la bunici…

De cateva zile traiesc o drama. Baietii au vrut la bunici, impreuna, in vacanta… Si mie mi-e dor de ei, desi abia asteptam sa plece…

Cel mare mi-a pus in vedere inca dinainte de a lua vacanta ca doreste sa stea cateva zile la bunici. M a vrut si el, s-a razgandit putin cand a auzit ca noi, parintii, ramanem in Constanta. Insa, dupa ce i-am povestit ce va face acolo, ca va sta cu bunicii si cu fratiorul lui, a acceptat sa mearga. Si iata ca de 3 zile baietii stau la bunici, la 200 km departare si par sa se simta bine. Si sa nu vrea acasa…

Nu sunt interesati sa ne auda, au diverse activitati, sunt ocupati…

Iar noi, parintii, ne simtitm atat de aiurea cand ne trezim dimineata la ce ora dorim, cand nu mai calcam pe jucarii prin casa, cand putem pleca la ora stabilita de acasa, fara sa ne rugam de cineva sa se imbrace si sa se incalte… cand ne bem cafeaua in liniste, cand ne uitam la tv fara sa ne simtim vinovati ca am depasit ora de somn…

Mda… Si rau, si bine. Abia astept sa se intoarca sa ii strang in brate… Sper sa fiu pregatita de schimbare.

Voi ce mai faceti interesant in vacanta? Ce trairi experimentati?


Leave a comment

Cand titi ramane mica… O poveste despre intarcarea blanda

Iata ca a trecut mai bine de o saptamana de cand povestea de iubire de `sisi` (titi, tzitzi sau san) s-a terminat. E oarecum ciudat sa nu mai alaptez avand in vedere ca am facut asta in fiecare zi din ultimii 5 ani jumate.

Am spus `stop` alaptarii atunci cand am simtit ca nu mai pot, ca imi e destul, ca imi vreau sanii inapoi… Bineinteles ca nu am facut-o de capul meu. Am tratat cu bebe (2 ani jumate), l-am obisnuit cu ideea, l-am familiarizat cu alternativele si… am avut rabdare.

Povestea intarcarii lui M incepe cu vreo 9 luni in urma (chiar 10, daca ma gandesc bine) cand a inceput sa mearga la gradinita. Desi era obisnuit sa serveasca `sisi` oricand, oriunde, atunci a fost prima data cand nu a mai avut acces `fara numar`. S-a obisnuit repede cu programul fara `sisi`, intr-o saptamana deja nu mai cerea, nu isi mai amintea… mai ales ca avea preocupari muuult mai interesante la gradi.

Dupa vreo 4 luni am trecut la nivelul urmator. M a ramas la somn la gradinita, asa ca a trebuit sa se dezvete de adormitul la san. Cel putin pe timp de zi. Si s-a obisnuit mai repede decat mi-am imaginat. Insa acasa cerea in continuare `sisi` la somn, inclusiv in week-end. Si primea. Pentru ca nu imi propusesem sa il intarc. Ma multumea si faptul ca sugea mai rar.

Asa ca am profitat si am introdus o noua regula: fara `sisi` in locuri publice. Si nu pentru ca imi era rusine sau ca ma intrebau oamenii, ci pur si simplu pentru ca era incomod sa ma dezbrac oricand si oriunde pentru o gura de titi. A fost o regula foarte usor acceptata. Adica nu a protestat deloc.

Cu vreo 2-3 luni in urma am decis ca e timpul sa trecem la nivelul urmator. Am amanat momentul `sisi`, fie cu jocuri, fie cu numarat… Uneori imi propunea chiar el sa numar. Alteori negociam la sange pana la cat sa numar: pana la 3, pana la 5 sau pana la 10… Incepusem sa ii povestesc cum ca a crescut, ca nu mai are nevoie de laptele din `sisi` ca la inceput si ca eu nu mai vreau sa alaptez multa vreme. Ii sugeram metode prin care ne putem conecta (stam imbratisati, citim, jucam un joc, povestim etc.).

Pana intr-o zi cand l-am pus sa aleaga la ce vrea sa renunte mai intai: la pampers sau la `sisi`. Mi-a raspuns foarte senin ca la `sisi`, asa ca i-am explicat ce urmeaza sa facem. I-am povestit ca nu va mai adormi cu `sisi`, ca va putea sa adoarma in bratele mele, sau ii pot citi, sau ii pot povesti etc. I-am spus ca peste noapte va putea sa suga, insa daca ii va fi foame e bine sa manance mancare si sa ceara lapte (de capra, de vaca, vegetal).

A durat cam o saptamana pana s-a obisnuit cu noul program. In prima faza protesta, insa am fost ferma si nu am cedat. I-am oferit alternative la lapte si l-am tinut in brate, plimbat, citit cat a vrut. Cand a vazut ca sunt serioasa a incercat sa renegocieze. Insa i-am spus ca nu sunt pregatita sa o iau de la capat si ca sunt decisa sa continuam intarcarea.

Da, i-am vorbit ca unui om mare, i-am spus tot ce simt eu, am ascultat plansul lui si l-am asigurat ca il iubesc si ca il inteleg. Am fost acolo, langa el. Nu l-am lasat sa adoarma cu altcineva, desi poate mi-ar fi fost mai usor. Pentru ca el nu a vrut sa adoarma cu altcineva.

Ultimul pas a fost scoaterea celorlalte mese, in special cele de noapte. Care se indesisera, ca nu mai avea acces seara la culcare si recupera peste noapte… Am fost langa el, i-am oferit apa sau lapte cand se trezea. Ii povesteam de ce facem asta si cum se poate alina daca nu mai suge san. Si a inteles.

A trecut mai bine de o saptamana de cand M nu mai suge. Intarcarea a decurs lin, fara urlete si fara probleme. Dormim mai bine. Inca mai cauta `sisi`, insa nu mai protesteaza cand ii amintesc ca am luat o decizie si vreau sa o respectam. Inca mai incearca sa negocieze si imi este foarte drag cand o face.

Ma bucur ca s-a terminat, ca s-a terminat frumos, usor, cu mine aproape. Asadar, se poate! Se poate sa alaptezi atat timp cat vrei, se poate sa intarci bland, se poate sa ramai cu amintiri frumoase din aceasta perioada. Cel putin la mine s-a putut! Secretul a fost rabdarea!

Alaptare lina!